Spre amiaza locului

„Ziuă verde, duh de nuc /toate drumurile duc /unde-i raiul cântului,/dragostei, /cuvântului. /Toate drumurile duc /către joia focului /spre amiaza locului /unde arde patima, /unde cântă lacrima."

(Lucian Blaga)

Drumurile ne-au dus, iar, spre Câmpul lui Horea din fața Bisericii Încoronării a Albei Iulii, simțind amiaza locului, visul și idealul acestuia, jertfa și jurământul înscrise pe catapeteasma istoriei noastre ca rod; amintindu-ne, în murmurul sfințeniei zilei de 1 Decembrie, de cuvintele evanghelistului: „Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit ca să mergeți să aduceți rod, iar rodul vostru să rămână."

Rămânerea rodului, a celor care luptă bună au luptat, cale au săvârșit și credință au păzit, e slova jurământului de Atunci, trebuind să fie și slova jurământului de Acum. Atunci a înviat ființa neamului românesc, căreia i s-a luat, apoi, din chip și suflet, voitorii nerămânerii rodului făcându-ne să fim și Caini și Abeli, deopotrivă, să alegem și altarul și arginții. Mergem spre amiaza locului, la Alba-Iulia, într-un timp al simțirilor reci ce încalcă samavolnic poruncile divine, să privim în noi („Eu când mă uit în mine", scria O. Goga pe pagina titlu a piesei de teatru „Meșterul Manole"), să lămurim dacă rămânerea rodului e doar în declarațiile noastre sau în fapta noastră, să aflăm dacă mai suntem delegați ai Marii Uniri, preluându-le celor 1.228 de delegați din 1918 visul, idealul, jertfa, voința (fără voință, spunea părintele Arsenie Boca, viața e o mare „bolboroseală") și zvârcolirea de spirit, fără de care pământul românesc, cum consemna cărturarul Vasile Netea în „Jar și slovă", va rămâne sterp, fără de istorie.

Spre amiaza locului, spre pragul Învierii noastre ca neam, mergem ca spre prezentul nostru continuu, căci Unirea cea Mare nu mai are rotundul de leagăn și conștiință din 1918. Ea trebuie înfăptuită iar, jurând cu mâna dreaptă pe inimă că biruitorilor de Atunci le vom prelua mesajul și forța spirituală. George Pop de Băsești numea ziua de 1 Decembrie de la Alba-Iulia eliberarea din iobăgia spirituală, iar Vasile Goldiș jura credință civilizațiunii umane. În amiaza locului, fapta (dacă mai putem vorbi de faptă) nu mai are strălucire, mulțimile nu-i mai poartă pe brațe pe cei aleși, știindu-le raiul dragostei de țară, cum se întâmpla altădată pe Câmpia Libertății de la Blaj. Bărnuțiu, Cipariu, Barițiu erau purtați pe brațe pentru că „punturile" Adunării Națiunii Române Transilvănene erau gândite și legiferate prin sfințenia jurământului, ei fiind văzuți ca înalți la fire, cu cugetul întreg, privirea cuprinzătoare și pasul sigur. Ei nu cunoșteau discordia și veninul urii, nimicnicia răzbunărilor, ci îl urmau pe Horea, al cărui vis era să moară pentru națiune.

Marea Unire din 1918, căreia i s-a luat din sublim și adâncuri, trebuie înfăptuită prin jertfa, crucea și voința de Atunci, fără întârziere, nemaicrezând în ideile deșarte ale celor cu capul prea strâmt, personaje ale jalnicelor compromisuri, oratori ai lașității, propovăduitori ai grijei ce ne-o oferă porți străine. Marea Unire e pe mai departe vis și ideal, neodihnă și datorie de onoare. A trecut prin noi prea multă noapte, cum scria maestrul Ion Vlasiu, ca să ne mai pierdem în iluzii. Se apropie Centenarul Marii Uniri. Cum vom merge spre amiaza locului cu imaginea istoriei ciuntite, știind că cine nu-și ascultă poporul nu-l ascultă nici pe Dumnezeu.

„Zi Tatăl nostru, Părinte Păcală!", e replica lui Avram Iancu din piesa „Avram Iancu" a lui Lucian Blaga și, împreună, Avram Iancu și Popa Păcală, rostesc: „Tatăl nostru, carele ești în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vie împărăția Ta...", Popa Păcală adăugând rugăciunii: „Las, fiule, că împărăția care ne-a înșelat se va dărâma ca Babilonul! În locul ei s-a ridica împărăția noastră - o minune, numai lumină, și numai a noastră!".

 

Foto: Valentin Marica, Dimitrie Poptămaș, Nicolae Băciuț, Ilarie Opriș, Sorina Bloj, Maria Precup și Lazăr Lădariu, la Biblioteca „Petru Maior" din Reghin, la Simpozionul dedicat Zilei Naționale, 29 noiembrie 2016.

Lasă un comentariu