L-am cunoscut pe Gheorghe Giurgiu, în urmă cu 58 de ani (o viață de om!), studenți fiind amândoi, în Clujul tinereților noastre, la Filologia renumită din acel Heidelberg al Ardealului, unde, pe vremea aceea, se făcea carte cu profesori renumiți, rămași, pentru totdeauna, în memoria noastră, a tinerilor de atunci. Îl știam ca student eminent, apreciat de severii noștri mari dascăli.
Apoi, ale vieții valuri și cărări, după încheierea studiilor universitare, ne-au dus, pe fiecare, în alte direcții, așa cum, în această învolburată existență a omului, se întâmplă. El, profesor excelent, apreciat de colegi și de elevi, apoi ziarist la un important ziar central.
Apoi, cum întâmplările vieții hotărăsc, prin voința Bunului Dumnezeu, amândoi ne-am întâlnit, ca redactori, în paginile fostului, apoi ale actualului cotidian al românilor mureșeni.
Aici, pe ogorul literelor și al ideilor, mi-am cunoscut mai bine fostul coleg de facultate, pe aceeași baricadă în dificila noastră meserie, a breslei gazetărești, coleg, care, din cinste, corectitudine, professionalism și-a făcut deviză.
Iubitor de limbă română, convins că ea-i, într-adevăr, „o comoară / În adâncuri înfundată, / Un șirag de piatră rară / Pe moșie revărsată", a trudit ca ea, frumoasa noastră limbă românească, cea care dă trăinicie veșnică Neamului, să fie apărată, ca nu cumva, într-o zi, care numai bună nu va fi, „harta limbii noastre române să fie mai mică decât cea a României!".
Sub viscolele timpului, ieșit dintr-un neam cu rădăcini adânci în ogorul dăinuirii românești, Gheorghe Giurgiu, cu obârșiile lui în Luna, nu departe de curgerea Arieșului, n-a uitat, o clipă, că-i bun român, patriot care a dovedit că unde-i neamul românesc mereu a fost și el, cu condeiul inspirat de har și chemare.
A fost gazetarul de aleasă ținută, într-o Românie mereu lovită, dar cu dor de acea Românie Mare, la 1 Decembrie 1918 făurită, în care, din păcate, azi am rămas „îngrozitor de mici"!
Comportament ireproșabil, cu un exemplar bun-simț, convins că „a fi mare nu-i mirare, a fi OM e lucru mare!", după acea rânduială strămoșească, Gheorghe Giurgiu i-a avut aproape pe Dumnezeu și Biserica Neamului.
Neîmpăcat cu destuii dușmani ai Neamului, știind că are acea menire aparte, a gazetarului dăruit, întru totul, meseriei, a profesionistului cu har, dublat de studiul filologic, Gheorghe Giurgiu, până în acea ultima clipă a suflării pământești, s-a dovedit dăruit, total, moșiei sfinte, acestui pământ al înaintemergătorilor jertfelnici.
Apărător înfocat al integrității statale, al identității naționale, al legii străbune, dat lumii din acest „pământ din vechiul nost' pământ ardelenesc", colegul nostru - Gheorghe Giurgiu, luat de lângă noi, din lumea de suferințe și dezamăgiri, s-a întors, la chemarea Părintelui Îndurărilor, în același pământ, chemat în lumea drepților, acolo unde „durerea, întristarea și suspinul" nu mai sunt, ci-i liniște și odihnă veșnică.
Despre colegul și prietenul nostru, acum vorbim deja la trecut!
Se duc, rând pe rând, cei buni dintre noi. Și rămânem mai triști. Și mai săraci!
Bunului coleg și prieten, un ultim și pios omagiu. Un ultim rămas bun!
Părintele Îndurărilor aibă-i pomenirea veșnică și odihna eternă în pacea Sa!
