Se spune că a fost odată, demult, o insulă. Și pe această îndepărtată insulă trăiau toate sentimentele și valorile umane: Buna Dispoziție, Tristețea, Înțelepciunea… și - ca toți ceilalți - Iubirea.
Într-o bună zi, sentimentele au aflat că insula era pe cale să se scufunde și și-au pregătit navele și au plecat.
Doar Iubirea a rămas până în ultimul moment.
Când insula a fost pe punctul de a se scufunda, Iubirea a decis să ceară ajutor.
Bogăția a trecut pe lângă Iubire, cu o barcă luxoasă. Iubirea îi zise:
- Bogăție, mă poți lua cu tine?
- Nu te pot lua, căci e mult aur și argint în barca mea și nu am loc pentru tine.
Iubirea se hotărî, atunci, să ceară ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe-acolo, într-o superbă navă.
- Orgoliule, te rog, mă poți lua cu tine?
- Nu te pot ajuta, Iubire… - răspunse Orgoliul - aici totul e perfect, mi-ai putea strica nava.
Atunci Iubirea imploră Tristețea, care trecea pe lângă ea:
- Tristețe, te rog, lasă-mă să vin cu tine!
- Oh, Iubire, - îi răspunse Tristețea - sunt atât de tristă, încât trebuie să rămân singură…
Chiar și Buna Dispoziție trecu pe lângă Iubire, dar era atât de mulțumită, încât nici nu auzi că este strigată.
Dintr-o dată, se auzi o voce:
- Vino Iubire, te iau cu mine.
Vorbea un bătrân.
Iubirea se simți atât de recunoscătoare și plină de bucurie, încât a uitat să îl întrebe pe bătrân cine este.
De cum au sosit pe țărm, bătrânul a plecat.
Iubirea își dădu seama cât de mult îi datora bătrânului și a întrebat Cunoașterea:
- Cunoaștere, îmi poți spune cine m-a ajutat?
- A fost Timpul - a răspuns Cunoașterea.
- Timpul? - se întrebă Iubirea - De ce tocmai Timpul m-a ajutat?
Cunoașterea, plină de înțelepciune, a răspuns:
- Pentru că numai Timpul e în stare să înțeleagă cât de importantă e Dragostea în viață.
