România, după aproape 27 de ani!

Ne apropiem, încetul cu încetul, de amintirea acelei luni decembrie '89. Iar după aproape 27 de ani, noi, românii, stăm şi ne minunăm înciudaţi de tot ce am trăit, de ce ni s-a întâmplat, ca ţară şi popor, de ce s-a spus, în peste un sfert de veac în care, practic, s-a bătut pasul pe loc şi apa-n piuă, iar poteca asta îngustă, a neputinţei, ne-a ajuns până la genunchi şi cuţitul la os! Azi, iată, îndată după 27 de ani, cu goarne, trâmbiţe şi tobe mari, suntem anunţaţi că vor fi deschise procesele aşa-zisei revoluţii din decembrie 1989. Care „revoluţie"?

O revoltă populară abil manipulată de persoane din umbră, lacome de a se aşeza ele în scaunele puterii. Poate, mai corect spus „eveniment"! Sau, de ce nu, „lovitură de stat", sintagmă vehiculată tot mai des, tot mai mult în ultima vreme?! Lovitură abil pusă la cale, după scenarii interne, de culise, ale celor doritori ca ei să pună mâna pe putere, ceea ce s-a şi întâmplat, dar şi după abracadabrante scenarii externe, de care nu erau străine nici Budapesta, nici Moscova, dar nici Washingtonul! Nu prea s-a spus până acum, dar începe să se spună adevărul.

O realitate care ne trimite spre mai multe întrebări. Câţi străini au pătruns atunci, în decembrie 1989, în România, cu ce sarcini, cu doar câteva zile înainte de începerea evenimentelor sângeroase de la Timişoara? După unii specialişti în domeniu, oameni bine informaţi, peste 25.000! După alţii, chiar 35.000! Câţi dintre ei erau KGB-işti? Câţi trimişi de AVO, de serviciile ungare? A existat sau nu „grupul gorbaciovist" în România? Cine au fost cei care au „croit" acele planuri de complot? A chemat sau nu Ion Iliescu ruşii în România? Dar generalul Militaru al cui om era? Cine a tras atunci? O lovitură de stat, cum se spune, şi se ştie, era posibilă, oare, să fie dată de nişte novici? Sau doar de cei cu forţa armată în mână! Cine a coordonat toată vărsarea de sânge? Şi, mai ales, cine au fost cei care au profitat de această sângeroasă dezlănţuire programată? Oare pentru ce erau instruiţi acei maghiari, unii fugiţi din România, în acea cazarmă de la Bicske din Ungaria? Nicolae Ceauşescu a fost ciuruit de gloanţele automatelor ruseşti - „Kalaşnikov", la zidul cazărmii din Târgovişte, în Sfânta zi de Crăciun, în urma unui simulacru de proces, pentru vini majoritatea închipuite? Oare a fost, cumva, el mai vinovat decât Teodor Jivkov, Janos Kadar, Erick Honeker, Mihail Gorbaciov, generalul Jaruzelski, Alexander Dubcek, lideri comunişti, cărora nu li s-a atins un fir de păr? După acea crimă din ziua de Crăciun, străinătatea ne-a întors, imediat, spatele, cu efecte pe care şi azi le simţim!

Întrebări parcă total naive! Şi nu-i firesc, oare, să te întrebi, tot ca român, ştiind multe? Nu ştia, de toate acestea, un Ion Iliescu? Nu ştia un Victor Stănculescu toate matrapazlâcurile? Nu au auzit ei de ele, la timpul acela? Chiar nu au aflat preşedinţii postdecembrişti Ion Iliescu, Emil Constantinescu, gureşul Traian Băsescu, chiar Klaus Iohannis, ce roluri nefaste, împotriva României, a integrităţii ei, au jucat, pe scena politică a lunii decembrie 1989, şi după aceea, Tõkés László, Sütö Andras (cum a mai sărit din barca de membru al C.C. al PCR, încă din tânără vârstă, la rolul penibil de antiromân!), Kiraly Karoly, pentru a ne referi doar la câţiva dintre cei care atunci, în decembrie 1989, doreau sfârtecarea României şi alipirea Transilvaniei la Ungaria. Nu credem că preşedinţii, mai sus-amintiţi, nu au aflat despre acele abominabile crime din judeţele Harghita şi Covasna, când români de acolo au fost ucişi cu sălbăticie. Chiar au considerat ei că totul trebuie să se uite? Cine s-a ocupat până acum de acele crime oribile?

Şi, din nou, te întrebi: de ce nu s-a făcut ordine, atunci când trebuia? De ce se încearcă, abia după 27 de ani, să se ridice un colţ al unor încercări tardive asupra adevărurilor intenţionat ascunse de cei care, din „eşalonul doi", au pus mâna pe putere?! Ei aveau tot interesul să se aştearnă tăcerea asupra acelor zile şi nopţi! Se invocă azi, scuzând oarecum nepermisa întârziere a reluării acelor procese, cică nişte „vicii de procedură". O cacealma! O şmecherie! O „temporizare" programată, să treacă timpul. Oare Iliescu, Constantinescu, Băsescu, un Petre Roman chiar cred ei atât de naiv acest popor răbdător şi tolerant, de care şi-au bătut ei joc cum au vrut?

Chiar nu ştiu ei că România, ţara aceasta trecută prin atâtea învolburări în istoria ei, a fost îngenuncheată? Şi, mai ales, de cine?! Ungaria a fost mereu cu ochii pe Transilvania! Chiar nu ştiau şi nu ştiu mai-marii de pe atunci că Ungaria era pregătităsă ne atace? O spune chiar un fost director al SRI? O spun Radu Tinu şi Filip Teodorescu, specialişti în domeniu! Chiar n-au auzit ei cine a vândut, a făcut cadou, marea „Moştenire Gojdu" Ungariei? Ei sunt Călin Popescu Tăriceanu - ca prim-ministru, şi ministrul de Externe de atunci Mihai Răzvan Ungureanu, care, darnici, din cale-afară, au dat Ungariei „Moştenirea Gojdu", o avere considerabilă, sfidând un testament! Desigur, după 27 de ani este destul de greu să clarifici cine au fost cei care au coordonat, în decembrie '89, acele sângeroase ciocniri! Cine sunt cei implicaţi, unii cu dosare de spioni? Cine era generalul Militaru, omul ruşilor, care a pus la cale uciderea celui care avea dosarul lui penal de vânzător şi spion?

Din păcate, după decembrie 1989, mulţi s-au ales cu legitimaţii de „revoluţionari", când, de fapt, a fost o formă a loviturii de stat, azi inşi bine plătiţi faţă de ceilalţi români cu pensii de mizerie după 35-40 de ani de muncă. Doamne, câte falsuri s-au mai strecurat, din 1990 încoace, în unele dosare! Un fals strigător la cer este şi Iuda în sutană, Tõkés László, dovedit a fi în serviciile ungare. Despre implicarea străinăştie atât de multe, documentat la sânge, cum se spune, istoricul american Larry Watts! Căror servicii a aparţinut Tõkés, decorat, de ex-preşedintele Traian Băsescu, cu cel mai înalt ordin al României?

Apoi, de ce toţi mahării postdecembrişti au pus România în mâna străinului, imediat după decembrie 1989?

Într-o întoarcere în timp, în numele adevărului, trebuie să fim realişti şi să parcurgem, chiar cu mândrie naţională, acele realizări dinainte de decembrie 1989, hulite de cei care au pus mâna pe putere, trecute sub tăcere de mulţi mahări postdecembrişti, când, cu forţe, cu inteligenţă românească s-a făcut totul. Cu ce utilaje performante s-a făcut metroul bucureştean? Majoritatea româneşti! Făcute prin întreprinderi din Braşov, Mediaş, Bucureşti, Cluj-Napoca, nu aduse de pe la alţii. Toate produse de industria noastră, românească! Dar Canalul Dunărea-Marea Neagră? Dar Transfăgărăşanul, o mândrie a plaiurilor româneşti? Dar, Porţile de Fier? Dar Casa Poporului, Parlamentul de azi, unde n-a fost bătut, nici măcar un singur cui adus de pe undeva, cu acele înflorituri de marmură, cu acele dantelării în lemnul cireşului, nucului, stejarului, făurite acolo de meşterii nemaipomeniţi de la fostul IPL 23 August din Târgu-Mureş?!

Dar câte n-ar fi de spus şi de scris! Ne oprim aici, cu câteva necesare precizări. Acest popor român, măcar în ceasul al 12-lea, trebuie să afle adevărul prea ţinut sub obroc din 1990 încoace! Odatăşi odată trebuie să se termine cu minciunile, cu falsurile, cu şmecheriile postdecembriste! Nu prin răfuieli politice, ci prin aflarea adevărului! E timpul, măcar, acum, să nu ne mai lăsăm, ca români, călcaţi în picioare. Să nu mai admitem incitarea continuă la segregaţie şi la ruperea teritorială, dorite de o minoritate care crede că are doar drepturi, supradrepturi şi privilegii în aceastăţară, România, nu şi obligaţii! Oare nu este cazul ca autoritatea statală să fie mai fermă? Oare această autoritate statală n-a văzut şi nu vede cum s-au radicalizat tendinţele autonomiste maghiare, când aici, în Ardeal, antiromânismul, secesionismul, extremismul, şovinismul, revizionismul fac noi pui? Oare nu avea dreptate Costin Georgescu, fostul director al SRI, când susţinea că „trebuie să ne întărim armata" Apoi, ar mai fi o întrebare. Oare ce preţ au legăturile Ungariei - prin Viktor Orban, mare prieten cu ţarul Putin - cu Rusia din ultimii ani? Răspunsul e cât se poate de simplu, de clar: preţul este Transilvania! Numai că Viktor Orban şi ai lui se amăgesc, furându-şi singuri căciula şi vânzând pielea ursului din pădure! Fosta perlă- Transilvania - nu se mai întoarce niciodată, pe coroana lui Ştefan, pierdută, definitiv, la 1 Decembrie 1918, gând cu care ei, nici în ruptul capului, nu se pot împăca! Să mai aştepte ei pânăva face plopul mere şi vor ajunge în alt Ev Mediu! Pentru că, cu pretenţiile lor, acolo se întorc, în întunecimea unui trecut, de fiecare dată!

 

Lasă un comentariu