La doar câteva minute distanță de o postare pe Facebook, cu o promptitudine demnă de cauze mai nobile și, probabil, mai importante pentru țară, mai zilele trecute m-a sunat o cunoștință, întrebându-mă ce m-a apucat să scriu iarăși despre poeți și creațiile lor, când toată lumea fierbe.
Evident, mai întâi i-am mulțumit că-mi urmărește pagina, dovadă că... nu chiar toată lumea fierbe, câtă vreme unii au răgaz și pentru alte treburi/misiuni! Apoi i-am spus că, tocmai când toată lumea „fierbe", pentru echilibru, măcar aburii trebuie să miroasă frumos. Cam același lucru l-am declarat public, sub altă formă, desigur, când am fost întrebată de ce mi-am intitulat una dintre cărți „Trandafirii deșertului".
„De ce titlul «Trandafirii deșertului»?" - încercam să motivez chiar pe coperta a patra a cărții. „Fiindcă aceste «daruri» ale pustiului mă fascinează într-atât, încât le pot asemăna cu boierii spiritului din țara mea. Pentru a fi mai lesne înțeleasă, vă voi reaminti câteva noțiuni de mineralogie.
Trandafirii de deșert sunt niște superbe conglomerate de gips. Nisipul este «ingredientul» esențial. Sulfat... de prestigiu fiind, fiecare moleculă de gips conține un atom de calciu, un atom de sulf, și patru atomi de oxigen, pe lângă care se mai aciuiesc și niște molecule de apă de cristalizare! Ca să nu vă trimit la manual, o să vă mai spun că ele, cristalele, aparținând sistemului de simetrie monoclinic, apar sub formă de lamele perlate, conferind tulburătorului mineral înfățișarea de trandafir. «Florile» sau «arbuștii»... de nisip (până la urmă!) pot atinge dimensiuni impresionante și se găsesc doar în zone care sunt - sau au fost cândva - deșertice: în Sahara (Algeria, Libia, Maroc, Tunisia)...
De ce, așadar, «Trandafirii deșertului»? Pentru că, în «deșertul» românesc, atât de friabilul om de cultură (floarea de nisip, având o duritate de doar 2 pe scara Mohs, poate fi rănită și cu unghia!) reușește singura metamorfoză cu adevărat miraculoasă: transformă griul în speranță și apa în cristal. L' important c'est la rose... "
Așadar… perseverez în greșeală „repetitio mater studiorum est, perseverare diabolicum…", la, la, la, deci, în continuare, gânduri despre veșnicia firului de iarbă! E minunat poemul doctorului, înflăcărat căuzaș pentru românitate, Mihai Tîrnoveanu, intitulat „Mama ierbii".
Fiu de preot cu hăulitul codrilor pulsându-i în artere, Mihai nu poate scrie decât așa cum simte, și simte ca țărâna durută a acestui neam. Cuvântul țăran vine de la țărână, și țărâna vine de la Țară - Terra (Tara - din „Pe aripile vântului"… Vivien Leigh… Scarlett: „Și mâine e o zi"?). Dar ce mai contează... care, ce și cum devine? Mi-e drag acest luptător al Neamului, care nu și-a pierdut limpezimea de suflet și acea inocență (da, inocență, nu imaturitate!) „neaoș" adamică, pentru care toate femeile Terrei (sic!) își protejează bărbații - fie ei tați, fii sau iubiți.
Mihai Tîrnoveanu scrie și minunate versuri, acoperindu-și armura sub mantie de flori. Flori de stâncă, flori de colț. Sunt convinsă că a fi patriot este un dat existențial. Îl ai sau nu, îți este dat la naștere, precum cel mai înalt blazon nobiliar. I-a fost hărăzit un asemenea blazon unui ilustru boier al spiritului, scriitorului - revoluționar cu adevărat - Claudiu Iordache, al cărui volum de versuri
„Nervurile transparenței" consider că este cel mai puternic și răscolitor manifest pentru demnitate, frumusețe umană și sfâșietoare iubire de Patrie pe care l-am citit în ultima vreme. Dar nu asupra versurilor distinsului meu prieten Claudiu Iordache voi zăbovi în acest spațiu, mărturisindu-vă că, recitindu-i altă carte: „Carnetele" de indicibilă și tulburătoare frumusețe, prinse cu fir de aur, ca hainele împăraților bizantini, în „«Homo posteritas», elogiu «scepticului pur al neamului românesc. Surâsului și candorilor lui Emil Cioran»", am găsit un citat din Lucian Blaga pe care am constatat, cu surprindere, că… nu-l citisem niciodată până la capăt. De ce??? Nu l-am întâlnit decât... ciuntit în lecturile mele. Uneori nu vedem, nu auzim și nu simțim decât ceea ce dorim. Poate pentru a ne proteja? De cine? Cu siguranță, mai întâi și-ntâi de toate, de noi înșine. Iată fraza intrată fragmentar în... memoria colectivă (ca și cea a lui Herodot despre traci!!!): „Veșnicia s-a născut la sat, dar moare cu acel cioban pasiv. Spațiul mioritic trebuie rescris." (Lucian Blaga). Da, spațiul mioritic trebuie rescris! Trebuie să facem ceva cu noi înșine.
Ne-am îmbolnăvit, ca popor, de o asurzitoare tăcere - tăcerea aceea sufocată în cârpe mai strălucitoare decât ale faraonilor mumificați. Strigătul a coborât, pe lanț ruginit, în adâncul fântânii cu apă bună pentru cuget și inimă, meșteșugit încleiat cu rășini înmiresmate de… vorbe, vorbe, vorbele... altora, spre a nu țâșni spre înaltul dorit, ca un steag zdrențuit, însângerat, dar victorios. Fâșii. Flenduri..., cum spune ardeleanul. Cu sufletul flenduri, dar mușcând din durere până la os, până când nu se mai poate. Dar și când se ridică...!
Știe cineva cum este un român adevărat? Vă spun eu: ca firul de iarbă. Iar firul de iarbă, așa subțirel, cum îl vedeți, verde și firav, unduindu-se în bătaia vântului, taie mai abitir decât sabia de Damasc. Sau de Toledo. Sau de care vreți.
„Mama ierbii" lor, dragii mei! Vă îmbrățișez, căuzașilor!
