LA MULȚI ANI, NICOLAE BĂCIUȚ! LA MULȚI ANI, VALENTIN MARICA!

„Toate ușile au rămas deschise..." ca niște țărmuri cerești
Cu versul acesta, „Toate ușile au rămas deschise", începe poemul Chei din volumul Singurând al lui Nicolae Băciuț. Îl trecem din ingeniozitatea metaforică în calendar, în zi, la cei 60 de ani pe care Nicolae Băciuț îi împlinește, poetul având, credem, privind în urmă, imaginea mulțimii de uși rămase deschise; ca niște țărmuri cerești.
În același decembrie al anului 1956 când „pasărea cu colț de rubin" îi fixa lui Nicolae Labiș, cel ce glăsuia limba română în chip îngeresc, ziua morții, se năștea, cu același nume de Nicolae, cel ce va numi cuvântul „un țipăt uitat într-o rană". Era acum 60 de ani. Mălinii Sucevei își treceau duhul ninsorilor în Chintelnicul Bistriței, pentru ca un alt poet să simtă cuvintele, cuvintele ce nu se mai termină, ca pe o ninsoare fără de sfârșit (a se vedea poemul Vânătoare amânată), văzând, prin ele, totul și auzind, prin ele, totul. Apoi, ca să aleg alte fire tainice ce leagă un poet de un alt poet, reamintesc faptul că personalitatea care îl va așeza pe Nicolae Labiș în onoarea literaturii române, criticul Eugen Simion, va fi cel care anunță pătimirea întru poezie a lui Nicolae Băciuț prin călătoria orfică în lumea plină de tâlcuri, „pentru a afla arhetipurile și înțelesurile" ei. Va veni Poemul să-l scrie pe Poet, dureros și sublim până la solemnitatea în care are loc îngenuncherea pe pagina de carte, cel mai pur gest dintr-o biografie poetică. Dacă poezia e păcatul, vine poetul să fie un fel de a ierta, decantând valori fundamentale ale ființei și aflând, astfel, care e greutatea, și la propriu și la figurat, a scrisului literar. Într-un interviu mărturisește: Nu voi înceta să scriu atâta vreme cât voi simți că am ceva de spus, că e cineva care să mă asculte, că e cineva care să-mi răspundă. Sau: Orice aș face rămân același (...) Nu mimez adevărul, nu mă mint pe mine. Și nici pe cei din jur. Nu sunt un om desăvârșit, am păcate și greșeli, dar nu m-am trufit, n-am umilit, n-am disprețuit. Călătoria orfică a lui Nicolae Băciuț reia plida semănătorului, făcând să rodească lumina „scursă din potire" (a se vedea poemul Unda din volumul Alb pe alb), într-un fără-de-sfârșit tropar al Învierii și al despărțirii de umbre: Mă iartă, Doamne, de păcat,/ de viață să mă ierți, de moarte, / eu, cel ce vin, cel ce-am plecat, / de care umbra se desparte (a se vedea poemul Despărțirea de umbră din volumul Manualul de ceară).
Dezmierdându-se în stări poetice ce duc poemul spre idealul absolut, acceptând scrisul ca pe o sublimă ritmică a ființei, Nicolae Băciuț își dublează anii vieții prin numărul imens al cărților pe care le așează cu pasiune și sacrificiu în ochii lumii, spre a întoarce (cum îi place să spună) răul din drum, urmând reflecția lui G.Marques: Am învățat că un om are dreptul să se uite în jos la altul doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice. Reflecția lui G.Marques îmi amintește de ce scria Constantin Noica în Jurnal filozofic despre omul plin, bogat și valabil, cel căruia printr-un singur cuvânt îi poți spune nespus de mult, cu sentimentul că între tine și el e un pact, că s-a întâmplat ceva. Asta e esențialul: să te întâlnești cu celălalt, sublinia filozoful. Cred că Nicolae Băciuț este scriitorul cu care ne-am întâlnit. Iar cuvântul acela, prin care îi putem spune nespus de mult, poate fi rugă sau zare sau taină; sau călător al drumurilor lungi. Căci, cine crede în mântuirea prin cuvânt, prin cultură, așa cum crede Nicolae Băciuț, este mai presus de obișnuit, păzind poruncile divine ale unui timp ce va deveni memorie,
argument și document cultural. Îi spun călător al drumurlor lungi pentru că Nicolae Băciuț poartă prestanța scriitorului și omului care a știut să se rostuiască pentru a se putea rosti. Acceptând truda fără de seamăn, fiind mereu el însuși, limpezindu-și apele tocmai în numele căutării cuvântului care să aibă șansa veșnicirii, Nicolae Băciuț invocă repetate nașteri în lumi pe care să le acopere cu sângele lui, în care poezia să însemne artă de a trăi și dăinui, în care amintirile să aibă trecut și în care rugii mamei să-i dea vamă, „răstignit într-un sfânt".
La 60 de ani de viață, îl văd parcă recitind din romanul Adio, Arizona a lui Romulus Guga, cel care a avut rol hotărâtor în destinul literar al lui Nicolae Băciuț: Pentru că mi-e dor, merg. Pentru că sper, merg. Pentru că vreau să trăiesc, cred. Pentru că n-aș vrea să-mi fie niciodată rușine de mine, mă rostesc. Nicolae Băciuț s-a rostit și precum personajul din Adio, Arizona, pentru că nu a vrut să se înșele, pentru că respinge mistificările, erorile, improvizațiile, perfidia, vanitățile și fariseismul criticii literare, a purtat riscurile sincerității și ale adevărului. Numai că, atunci când un lucru este sincer și adevărat, scria Tudor Vianu, este și frumos. Lui Nicolae Băciuț i se potrivește aprecierea.
Astfel îl îmbrățișăm pe cel ce ne îmbrățișează nicicând într-un timp al amânării, nicicând acoperindu-și ochii cu palmele, doar minutar în minutar,/ până secunda/devine altar...
Și așa mai departe... (Și așa mai departe... este titlul unui volum din creația lui Nicolae Băciuț, apărut la Editura Arhipelag în 1997).
Foto: Nicolae Băciuț și Valentin Marica la întâlnirea cu participanții la Olimpiada Națională de Literatură Română

Lasă un comentariu