Să-mi fie cu iertare că amintesc despre dezinteresul politicienilor față de cea mai oropsită categorie socială din România -pensionarii, persoanele în vârstă singure, mai ales față de cei cu pensii mici, sub 1.000 de lei. Pentru acești oameni, durerea începe după ce rămân singuri, la peste 70 de ani, fiindcă singurătatea este copleșitoare, iar cei care au copii risipiți prin lume, doamne ferește, dacă cad la pat, nu are cine să le dea un pahar cu apă. Este adevărat că în ultimii ani
s-au înființat numeroase case de bătrâni pentru persoane în vârstă. La cele în regim privat contribuția depășește 1.600 lei/lunar de persoană, asistații beneficiind de condiții de viață și asistență medicală de excepție. La aceste case de bătrâni au acces în primul rând cei cu pensii mari sau mai au copii care să contribuie financiar. Din nefericire, cei cu pensii mici, fără un sprijin din partea familiei rămân, dacă sunt locuri, în azile de bătrâni din Sighișoara, Ideciu de Jos, Căpuș, Glodeni, Reghin, Târgu-Mureș, unde tarifele sunt mai accesibile, iar acolo unde asistații nu dispun de un venit suficient, consiliile locale sau familiile sunt obligate să asigure diferența până la o sumă de sub 800-900 de lei/lunar de persoană. Și la aceste case de bătrâni condițiile de viață și de sănătate sunt civilizate doar că, spațiile de cazare sunt mai vechi și instalațiile sanitare necesită renovări etc.
De menționat, că există organizații non-guvernamentale, ajutoare de stat și europene, numeroși sponsori care asigură, prin donații la aceste așezăminte, hrană și îmbrăcăminte. Lipsește, însă, acea căldură sufletească generată de comunicare cu cei apropiați. Am întâlnit un bătrân în vârstă de 83 de ani singur, cu o pensie de 1.000 de lei, bani care abia îi ajung pentru cheltuielile de întreținere, medicamente, căruia i-am propus să se interneze într-un așezământ social. Revoltat, omul mi-a declarat că vrea să moară în casa lui, în patul lui și că, pentru el, ar fi rușinos să meargă la un azil de bătrâni. Am încercat să-i explic că nu mai sunt azile de altădată, că nici nu li se mai spune „azile de bătrâni", ci casă pentru ocrotirea bătrânilor, că vine o vreme când nici cu cățelul nu mai poate vorbi, iar acolo este îngrijit, spălat, hrănit, i se asigură mâncare caldă și căldură. În ultima perioadă vârstnicii de acolo au asigurată asistența religioasă și au cu cine comunica etc., etc. A pus capăt discuțiilor, mai mult, mi-a spus că a auzit că acolo, când ai căzut la pat ți se grăbește moartea… prin diferite metode.
Am înțeles că, mai nou, în cadrul primăriilor s-a înființat un compartiment de servicii sociale și în limita bugetelor locale se pot angaja asistenți sociali care să se deplaseze la domiciliul persoanelor în vârstă și le asigură curățenia, plata facturilor, diverse cumpărături, le țin companie pe timpul zilei. Poate fi considerată cea mai onorabilă rezolvare la ora actuală, iar acest program merită să fie extins. N-am auzit nici în acest caz, un program electoral care să vină în sprijinul persoanelor în vârstă, cu asistență socială la domiciliu, înființarea de cluburi pentru persoane în vârstă.
Datorăm cinstire persoanelor în vârstă, iar la această cinstire se adaugă sfințirea vieții noastre, pentru a lăsa urmașilor însușirile sfinte și curate, nepângărită a străbunilor și a noastră. A ne cinsti înaintașii înseamnă a săvârși ceea ce și ei au făcut în viață pentru înaintașii lor și pentru a le da un exemplu de urmat.
Se spune că un om a rămas, după moartea soției, în casa singurului său fiu. După un timp, nora s-a supărat pe bătrân și i-a cerut soțului să-l ducă undeva în lume, că s-a săturat să-l mai vadă în casă. Îndurerat, fiul a dorit să nu-și supere soția și într-o zi i-a spus tatălui că trebuie să-l interneze la un azil de bătrâni. Tatăl, resemnat, i-a spus că-l roagă să-l conducă până în deal, la o răscruce de drum, în stația de autobuz. Băiatul s-a învoit și au pornit amândoi, spre locul respectiv, în deal în dreptul unei cruci. Aici, și-a întrebat tatăl de ce a insistat să-l conducă doar până în acel loc? Cu capul plecat, bătrânul i-a răspuns: „În urmă cu patruzeci de ani, în acest loc m-am despărțit de tatăl meu, după ce a murit mama, bunica ta…" Rușinat, băiatul l-a luat în brațe și plângând l-a rugat să se întoarcă acasă. Aviz viitorilor parlamentari, nu uitați că egoismul este dovada lipsei de umanism. Faceți și pentru pensionarii României ceea ce vreți pentru voi - condiții de viață onorabile.
