Motto: „Pe-aici trec și eu/ Ca o secundă uitată,/ Ca lacrima lui Dumnezeu". (Și eu)
Dintre toate darurile cu care Nicolae Băciuț a fost hărăzit la naștere, darul cel mai mare, talantul pe care Dumnezeu cu prisosință i l-a încredințat a fost fără doar și poate iubirea față de cuvânt. Și respectul față de limba în care locuiește. Și - mai ales - puterea de-a face ca „din cuvinte fiecare să primească ceva cu care să simtă că este mai bogat, să simtă cum sufletul lui își întinde conturul, cum îi cresc aripi." (La taclale cu Dumnezeu).
Nesperat dar pentru un copil născut în Chintelnic, sat rătăcit printre colinele Năsăudului,dar atât de drag inimii poetului. Acolo a descoperit poetul magia limbii române, mai întâi din gângurit și apoi din mulțimea de cărți care i-a fericit primii ani ai vieții: Baronul Munchausen, 1001 de nopți, Legendele Olimpului, Coșbuc, Bacovia, Labiș, Aldoux Huxley, Giovanni Papini, Dostoievski, Tolstoi și încă mulți alții. Acolo - am știre - se întoarce și azi cu gândul ori de câte ori îl cheamă aducerea-aminte a anilor copilăriei: „M-aș mai duce o dată pe traseele copilăriei: pe Lazuri, În Bunguri, Sub coastă, Între ape. I-aș mai trăi încă o dată sărbătorile unui an, aș mai face cărări prin zăpada mai mare decât mine, aș mai pescui încă o dată de-a lungul malurilor, aș urca pe cărările din lanurile de mălaie până la vie să simt aroma strugurilor în pârgă, aș patina pe luciul înghețat al Șieului, aș sănia sub coastă și aș încerca schiurile făcute de mine sub dâmb la Maior." (Înapoi la viitor). Acolo ar vrea poetul - a spus-o clar răspunzând întrebărilor adresate de elevi ai Școlii Gimnaziale „Mihai Viteazul" din Tg.-Mureș - să fie îngropat: „acasă, lângă mormântul mamei, al tatei, al fraților mei care au murit la puțină vreme după naștere, ca să mă nasc eu și fratele meu." Acolo s-ar întoarce atunci când toate ușile se vor fi prăbușit în urma lui: în urma mea se prăbușește mereu câte o ușă / până când peretele nu se mai deschide." (Tunelul timpului).
Autodefinindu-se încă din volumul Nostalgii interzise, „Eu sunt cel ce sunt/ născut într-o limbă / locuind în cuvânt" (Autoportret), Nicolae Băciuț reiterează peste ani admirația față de limba în care locuiește „Tu ești pământ, cum ești și cer, / tu ești izvor, cum ești și mare, / tu, limba-n care m-am născut / ca rugă-ciune și-nchinare" (Întâmpinare), dar și teama de o lume din care ar putea lipsi cuvântul: „Nu așteaptă nimeni să-i mai scriu / din cuvinte a rămas cenușa; / fără ele ce-aș putea să fiu? / Dumnezeu închide după mine ușa."(Ușă închisă). Iubind cuvântul, Nicolae Băciuț putea deveni orice: jurnalist, profesor de limba română, actor, orator, folclorist, cercetător în lingvistică, critic literar, om de radio sau de televiziune, dar Nicolae Băciuț a vrut să fie din toate câte ceva și s-a făcut scriitor - unul adevărat -față de care Nicolae Steinhardt și-a exprimat astfel admirația și prețuirea: „Am găsit cu bucurie și nu fără emoție la Nicolae Băciuț una din marile obsesii din vremea tinereților mele: ideea poemului ca operă impecabilă, ca ideal absolut, unic, suprem, atotîmbărbătător și atotbiruitor al oricărui cutează să scrie versuri." (Între lumi).
Ca orice poet adevărat Nicolae Băciuț este preocupat de trecerea timpului, de sensul existenței, de prezența lui Dumnezeu în viața omului, de sacralitatea actului creației.
Timpul lui Nicolae Băciuț este mereu înapoi la viitor: La ușă sunt colindători, / vin dintr-un timp / pe care nu-l țin minte - / cu chipuri de copii / pe fețe de bătrâni, / încât acum pare-nainte. (Colindători).
În relația sa cu timpul, poetul se află mereu la o răscruce, mereu încercând să descopere direcția în care se scurge acesta: „O, prea mult cer am îngropat în mine / și răsăritul parcă-i asfințit - / nici vârsta nu mă recunoaște / și dimineața-i noapte ce-a murit." (Toamnă de primăveri). Uneori la Băciuț timpul capătă materialitate, se sparge, se face țăndări, permițându-i să fie poet, profesor, redactor, director la Cultură, tată, bunic, soț, prieten..., dar imediat devine timp poetic, funcționând după propriile-i legi și întrupând, în momentul magic de înălțare, trăiri și simțiri interioare: Timpul s-a rupt / timpul s-a spart / secunda se scurge / înapoi, spre start (Secunde). Și-atunci poetul se / ne întreabă cu nedumerirea celui care a învățat lecția întrebuințării timpului, a știut că el este averea noastră cea mai de preț și totuși constată că fuga lui este de neoprit și de neîntors: „Un an mai nou, / dac-o să vină, / cel vechi, atuncea, / unde pleacă?" (Noul an cel vechi).Face suma primăverilor din toamne și pendulează mereu între un ieri și un mâine, un răsărit și un apus care și-au amestecat rosturile și direcțiile: „Sunt tot mai aproape / de ieri / mai departe de mâine" (Mâine).
Conștient de complexitatea menirii sale de slujitor al cuvântului, Nicolae Băciuț se proclamă veșnic ucenic într-ale cuvântului și, oscilând între cer și pământ, străbate - singurând - drumul spre îngerire.
„Sunt ucenic întru cuvânt, / învăț culori doar de la cer / și rănile de la pământ, / învăț să nu rămân stingher, / din lacrimile mele să mă-ncânt; (Îngerire). Implicarea în actul creator e totală, iar destinul de poet e asumat: Locuiește poetul în mine - / soldat civil / așteptând îndelungata permisie. (Un soldat civil). Uneori poemul este O gură / plină / de zăpadă (Poezia), - purifică, umple viața de alb și de lumină, aduce alinare, alteori - tulbură, e strigătul oprit despre care vorbea Nichita Stănescu, e „țipăt / uitat / într-o rană." (Ars poetica). Dar „înainte de toate - spune poetul - scrisul e bucurie. O bucurie atât de mare încât te face să nu mai simți truda pe care o presupune." (Aproape departe). Și scrisul mai înseamnă „să stai de vorbă cu Dumnezeu" pentru că „dacă nu vrei să stai de vorbă cu Dumnezeu de ce să mai scrii." (La taclale cu Dumnezeu). De altfel în poezia lui Băciuț, Dumnezeu nu e căutare, nu e neliniște, nu e îndoială, ci e certitudine, e prezență permanentă, Dumnezeu e în suișuri și-n căderi, e în cerul îngropat în noi: Pe-aici a trecut Dumnezeu / și le-a lăsat toate la vedere / ici-colo câte-o urmă de zbor / ici-colo câte-o cădere." Stând la taclale cu Dumnezeu, Băciuț îi vorbește - în acea clipă unică de îngerire - cu cuvintele Poeziei: Cum să spui: / Doamne, îți las ție viața mea, / să i-o dai celui nenăscut / să moară el în ea? / Cum să spui:/ e dimineață, Doamne, / și nu mă pot însera? (Cum să spui). Abordarea e profundă, serioasă, gravă, dovedind tot mai des încercarea poetului
de-a învinge moartea prin oferirea de soluții de supraviețuire: prin actul creator, prin oprirea timpului în loc în momentul acela de zbor îngeresc, prin posibilitatea reîntoarcerii în cei nenăscuți.
Nichita credea că un poet este cu atât mai măreț, cu cât cei care-l citesc nu pe el îl descoperă, ci pe ei înșiși. Nicolae Băciuț scrie versuri în care noi, cititorii, ne regăsim. Poetului Nicolae Băciuț - la aniversară - alături de prețuirea și admirația noastră - urarea de-a scrie multă vreme de-acum înainte, așa cum
ne-a obișnuit, cu talent și har, iar prietenului Nicu Băciuț - zile multe, frumoase, înveșmântate în lumină și senin, nepoți jucăuși și sturlubatici, iubitori de cărți și de cuvânt, înzestrați cu puterea „de-a-i face-apusul răsărit".
