Să ne aducem aminte! „Lacrimă pe obrazul acestei planete albastre"

Un mare prozator rus, din rândul celor care au dat opere nemuritoare, greu de egalat, întrebat dacă el are vreun model anume, un înaintaş merituos demn de urmat în ale scrisului, acesta a răspuns simplu: „Noi toţi am ieşit din «Mantaua» lui Gogol!".

Ca poet român, de fiecare dată întrebat fiind dacă am un model, un exemplu, căruia să-i fiu îndatorat, dintre scriitorii noştri români, târgumureşeni, am răspuns prompt, modificând doar puţin cuvintele prozatorului rus: „Noi, toţi scriitorii mureşeni, mai vârstnicii de azi, am ieşit din mantaua lui Guga!".

Romulus Guga, şef de revistă, poet, prozator, dramaturg, a fost un merituos înaintemergător al revigorării creaţiei literare româneşti, aici pe Mureş, în Oraşul Florilor. Pe mulţi, foarte mulţi i-a ajutat! Din păcate, unii, cărora le-a făcut numai bine, i-a ajutat, i-a sprijinit, le-a întins o mână, câţiva aduşi de el la revista „Vatra", mulţi, publicând în paginile revistei-fanion a României acelor timpuri, l-au cam uitat cu totul. Eu îi sunt profund îndatorat, peste timp, pentru mâna întinsă. Am fost invitat să scriu, pe rând, la „Pagini mureşene", la „Cadran mureşean", apoi în paginile revistei „Vatra", serie nouă. M-am bucurat de încrederea lui!

Născut la Oradea, la 2 iunie 1939 (stins din viaţă la 28 octombrie 1983, la Târgu-Mureş), absolvent al Filologiei clujene, Romulus Guga scria versurile următoare despre înaintemergătorii lui, în volumul „Bărci părăsite": „Părinţii mei iau cu mâinile din trupurile lor / Şi au trăirile creatorului când ne caută nume, / Bat din palme şi se bucură, / Când am făcut un pas prin dragostea lor. / Povestesc tuturor primele noastre cuvinte / Şi se schimonosesc imitându-ne tinereţea".

„Într-o toamnă nespus de frumoasă, a anului 1983, omul şi scriitorul Romulus Guga a migrat spre întâlnirea cu marile spirite tutelare româneşti şi universale, lăsându-ne doar Opera".

Cuvintele aparţin doamnei Voica Foişoreanu Guga, soţia scriitorului, despre poetul, prozatorul şi dramaturgul Romulus Guga care, poate tocmai pentru a ne dovedi că omul este sub vremi, sub acel semn al vieţii şi al morţii, într-un timp grăbit a lăsat în urmă-i, la punctul final al trecerii din acea toamnă a anului 1983, jaloanele aurite, numite: „Bărci părăsite", „Totem", „Speranţa nu moare în zori", „Moartea domnului Platfus", „Amurgul burghez", „Nebunul şi floarea" (cu titlul iniţial „Iisus şi ceilalţi"), „Viaţa postmortem", „Sărbători fericite", „Adio, Arizona", „Paradisul pentru o mie de ani", „Evul Mediu întâmplător"... Adică, o operă, truda hemografiei poetice a scrierii cu sine, incluzându-l în galeria unor poeţi precum Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Marin Sorescu, plecaţi şi ei dintre noi în plină putere creatoare. Opera unei biografii artistice (n. 1939 - m. 1983) încheiate la doar 44 de ani, care - cum spunea Cornel Munteanu - „acoperă spaţiul unui scriitor care a avut tentaţia plenitudinii artistice şi vocaţia complexităţii".

Un adevăr ilustrat şi de poemul „Totem": „Cuminte e totul când ne naştem cuminţi, / sfinţii stau cuminţi, altarele-s cioplite / cuminte. / cuminte cuţitul între dinţi, / jertfele toate cuminţi, / în drum spre clipa supremă, cuminte. / vino, tu, atunci zeu blând, şi dă-ne cumintele promis, / nouă, muritorilor de rând, / ce te-am deschis în faţa lumii / cu spaima noastră de călători, / cu vrerea de-a ne vindeca de moarte, / vino, tu, şi ne iartă / pre noi cuminţii tăi, cum noi / iertăm cuvintelor tale."

Despre cea de-a doua carte de poezie a lui Romulus Guga - „Totem" -, Gheorghe Grigurcu scria: „După Blaga şi înainte de Daniel Turcea, de Cezar Ivănescu, textul dobândeşte transparenţe ciudate, nelumeşti, depăşind convenţia prin elanul său liturgic". Iar Ştefan Augustin Doinaş preciza: „Avar cu sine, şi cu noi, avar cu cuvintele, cum avar a fost cu el însuşi zeul timpului, Romulus Guga rămâne, totuşi, un poet împlinit, prin formularea dată câtorva intuiţii cu totul aparte, sonde pe care sensibilitatea lui temperat-delirantă le-a aruncat în straturile misterioase ale existenţei".

Talent viguros, răspândit în toate genurile literare (poezie, proză, teatru), mereu „situat într-un dialog al conştiinţei cu sine într-un deplin climat al vocaţiei umanului", în care ni se aminteşte mereu că „în lume totul cere sacrificii într-o repetată înălţare a mănăstirii Meşterului Manole", prin tripticul naştere-iubire-moarte, scriitorul, şeful de revistă, fondator al seriei noi a „Vetrei", deschise noului în cuprinsul unui ideal, „raportând modest conştiinţa noastră la Marea Conştiinţă Naţională", afirma: „Nu există o operă literară sau un act de cultură în afara culturii. Nu există transplanturi în cultură". O cultură care - spunea Romulus Guga - „poartă în ea ce a fost din totdeauna grandios - românesc".

Să mai ascultăm, spre edificare, versuri din poemul „Poetul e de-acum împrejmuit cu piatră": „Timpul s-a aşezat în ţărână, / lacrimă are-n palmă, pentru plata hotarului, / luna din ape. / Cine mă iscodeşte cu nuferi?, / cine, din partea cealaltă, faţa / mi-o întoarce?, / chipurile noastre se ascund după scânduri, / când vine vremea sicrie să urce / în ierburi, / zidul duhneşte de moartea legendei, / tu, ce te-ai bucurat de spaţiu, / de coapsa femeii ce-i zice din toate / timpurile: tristeţe -, / tu nu mai eşti. / Poetul e împrejmuit cu piatră, / anii sunt scrişi sub nume, / cărţile se pot citi, nu mai există / o altă faţă, / statuia e-n mâinile mele. / spaţiul se face floare, / spaţiul a fost văzduh. / Doamne, ce patimă puteam să-ţi port, / dacă n-ai fi fost Dumnezeu, / dintr-o rană ce s-a închis, / chin de-a fi spaţiu, / fără putinţă de-a-ngălbeni zburând, / unde te duci acum, călătorule, / care e vremea ta? Întreabă-te cine ai fost, / ascunde oglinzile! // Tu, ce te bucuri de dulceaţa strugurelui, / ce mesteci otrava zeilor cu tălpile / tale de câmpie secată, / tu, ce poţi să priveşti uleiul / lacrimii, pătându-ţi faţa, / nu te mâhni, sortit e piatră să aşezi în uitare, / tu, ce te închini fulgerelor şi înnebuneşti că / nu mai umbli pe apă, / aminteşte-ţi: poetul, de-acum împrejmuit cu piatră, sfârşeşte căutările lui, / cântecul tău fi-va gol între fiinţe. // Spaţiul se va face floare. / Spaţiul a fost văzduh, / statuia e-n mâinile mele, / mă doare sub tălpi soclul vremelniciei. / S-a stârnit vânt, / mâinile nu s-au grăbit să s-acopere inima. / a căzut o frunză."

„Faţă de istoria unei patrii, a unei naţiuni, a unui popor, a unei revoluţii sau a lumii - scria el -, istoria unei vieţi este asemeni unui fir de nisip rătăcind prin ocean. Dar acest fir de nisip trebuie să spună ceva despre ocean". „Iar aceste bărci părăsite,/ Ce nopţile, zilele şi-ntrebările sunt,/ Se vor şterge treptat de pe ţărm, / Către vatra de cenuşă a lumii./ Doar anii mei în pumnul acela,/ Mâhnit rămas din ardere ascunsă,/ Vor visa o mare nesfârşită", scria poetul, cel „împrejmuit cu piatră". „Anii sunt scrişi sub nume. / Cărţile se pot citi, nu mai există/ o altă faţă" (...).

Angajat, prin concurs, ca secretar literar, apoi referent literar, la Teatrul de Stat din Târgu-Mureş, Romulus Guga scrie mai multe variante ale piesei de teatru „Speranţa nu moare în zori", piesă pentru care a fost convocată, urgent, o şedinţă a PCR, la nivel judeţean, Romulus Guga fiind „demascat" ca fiind scriitor anticomunist, salvat de faptul că „Speranţa nu moare în zori" a luat Marele Premiu la Festivalul de teatru de televiziune de la Praga, iar cu romanul „Nebunul şi floarea", primit cu „cronici entuziaste", Romulus Guga a fost încununat cu premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România. Referindu-se la „Evul Mediu întâmplător" şi la „Amurgul burghez", piese răsturnând postulate şi formule consacrate, Ileana Berlogea scria, în revista „Vatra": „A fost o recunoaştere binevenită a unui autor frământat de marile probleme ale istoriei noastre contemporane, cutremurat de tot ceea ce înseamnă rău social şi moral, degradare psihică şi morală, trăire şi siluire ale libertăţii omului."

Prezent la Ţebea, la comemorarea lui Avram Iancu, „cu un grup de scriitori şi artişti plastici mureşeni", în faţa mormântului Crăişorului, aproape de „gorunul legendar al lui Horia", „lacrimile începuseră să-i umezească ochii" - scria Vasile Netea. Probabil că atunci, când un grup de istorici a creat rubrica „Documentele continuităţii", avea în gând versurile: „Vine Ardealul spre mine, din mormânt în mormânt, / Vocea-i înfiptă-n gâtlej, / Cuţit în teacă, / Oglinda de râu e din os vindecat cu os, / De priveşti sufletul ţi-l vezi, / Flacără spintecată. // Vine Ardealul spre mine, / Aud timpul cum se-ncreţeşte pe obraz. / Aud ţărâna îmbătrânind pe cai, // Se adapă sufletul meu din cenuşă, / De inimă arsă, / Seceta-i lungă-n părinţi / Şi-atâta linişte în morţi, / De-auzi pe securi cum se usucă ziua de ieri."

„O, cine va şti c-am trecut ca o lacrimă/ pe obrazul acestei planete albastre?" - se întreabă Romulus Guga, de acolo, din Câmpiile Elizee ale poeziei, azi, când o posteritate, ingrată îndeobşte cu scriitorii, lasă lespedea uitării peste cântecul poeţilor şi, deopotrivă, peste glasul conştiinţei Neamului.

Noi, prietenii de ieri, cei care azi îl căutăm în cuvintele lui, nu-l vom uita. Repetând spusele lui Vasile Pârvan despre acea inscripţie din Tomis, noi le vom însoţi de convingerea că „de cei duşi ne este dor", alăturându-le pe cele ale lui Romulus Guga: „Vino, tu, şi ne iartă/ pre noi, cuminţii tăi,/ cum noi iertăm cuvintelor tale" („Totem").

Rătăcitor printre stelele dăinuirii, el, Romulus Guga, rămâne pentru noi - scria Ştefan Augustin Doinaş - „poetul surprizelor", „metafora sugestivă a nuanţei şi delicateţii".

Lasă un comentariu