Oraş al gloriei străbune, oraş al marilor suferinţe şi necazuri ale românilor, Alba Iulia avea să devină, prin actul de la 1 Decembrie 1918, altarul realizării marelui ideal al unităţii naţionale a poporului român. Convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia a fost întâmpinată în întreaga Transilvanie cu o nemărginită bucurie şi însufleţire: „Veniţi cu miile, cu zecile de mii!".
În provincia istorică Transilvania, s-au înregistrat câteva momente de maximă importanţă în derularea procesului de dinainte de citirea Declaraţiei de la 1 decembrie 1918. La 12 octombrie, prin declaraţia de la Oradea s-a exprimat voinţa pentru autodeterminare a românilor, pe baza principiului naţionalităţilor. La 18 octombrie, deputatul Alexandru Vaida-Voievod a prezentat în Parlamentul de la Budapesta Declaraţia de Independenţă a Partidului Naţional Român. La 29 octombrie s-a hotărât formarea unui Consiliu Naţional Român, cu sediu la Arad unde reapăruse ziarul Românul.
Un fapt deosebit, episcopul Caransebeşului Miron Cristea, din proprie iniţiativă, a hotărât ca, începând din 8 noiembrie 1918, împăratul Austriei să nu mai fie pomenit la serviciul liturgic. Episcopul a dat în acest sens o circulară către toate parohiile eparhiei sale, care a produs un larg ecou. Ideea lui a fost îmbrăţişată, fiind consacrată de către sinodul ortodox întrunit la Arad, sub preşedinţia episcopului Ioan Pap.
Miron Cristea, prin toate mijloacele, a urmărit cultivarea ideii de unitate de neam, mai ales prin memorabilele sale cuvântări şi predici. Aceste cuvântări prezintă interes nu numai pentru fondul lor, din care reiese temeinica pregătire sufletească a modestului călugăr, chemat mai târziu să devină mitropolitul primat al României reîntregite şi primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, ci mai ales pentru evidenţierea modului în care un cleric din Ardeal robit muncea şi lupta nu numai pe terenul bisericesc, ci şi pe cel şcolar, cultural, economic, social, artistic - în toate direcţiile, deci - pentru progresul neamului românesc, pentru deşteptarea şi întărirea conştiinţei naţionale, care să-i fie scut de apărare până la ziua cea mare a izbăvirii. Aproape în fiecare din aceste predici sau cuvântări se poate distinge firul roşu al acestei statornice preocupări (Cuvântare la Congresul tuturor studenţilor universitari români - 1894; Cuvântări ţinute pe Valea Mureşului, la Nazna, Jabeniţa, Reghin, Deda şi în localitatea natală, Topliţa Română). Miron Cristea îşi exprima dorinţa ca toţi cei care vor citi cuvântările sale să ia îndemn a continua în România întregită munca pentru consolidarea ţării unitare, iar clerul îndeosebi să se concentreze mai mult asupra misiunii de adâncire a Evangheliei lui Hristos în sufletul poporului, ca întregirea neamului să se facă în duhul trainicelor legături ale învăţăturilor bisericeşti strămoşeşti, care ne călăuzesc la mulţumirea vremelnică şi la viaţa cea fericită.
Figura elogioasă a lui Miron Cristea o găsim în memorabila zi de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, participând cu bucurie la sărbătorirea românilor presărată cu lacrimi de fericire. După ce în dimineaţa zilei s-a oficiat un serviciu religios, episcopul Caransebeşului a rostit o patetică rugăciune de mulţumire către Dumnezeu: „Tu, Doamne, Cel ce dezlegi pe cei ferecaţi în obezi şi ridici pe cei surpaţi, ajutatu-ne-ai de am bătut războiul cu veselie şi am gonit pe fiii trufiei. Mântuire ai trimis şi nouă, poporului Tău, şi toate marginile pământului văd mântuirea Dumnezeului nostru…".
După citirea şi aprobarea entuziastă a rezoluţiei de unire, a vorbit din nou episcopul Caransebeşului, rostind un discurs ce cuprinde, într-o sinteză ingenios alcătuită, întreaga istorie de frământări, lupte şi aspiraţii ale poporului român; el arată în puţine cuvinte originea daco-romană a românilor şi prezintă necazurile provocate lor de popoarele migratoare, de semilună sau de cnutul ţarist.
În 2 decembrie 1918, dr. Miron Cristea a fost desemnat să facă parte din delegaţia ce urma să plece la Bucureşti pentru a duce actul Unirii, delegaţie care a avut parte de o primire împărătească la Bucureşti, după cum relatează ziarele vremii. În Gara de Nord, în faţa oficialităţilor şi a populaţiei care i-au întâmpinat, el a ţinut un nou discurs memorabil: „Domnilor miniştri! Domnule primar! Fraţilor! Noi, românii de dincolo de Carpaţi, am venit adeseori pe aici, am călcat de multe ori pe pământul sfânt al patriei mame. Am venit toţi îndemnaţi de o necesitate superioară şi anume de a ne recrea sufleteşte şi a ne oţeli inima, spre a putea rezista mai uşor asupririlor, ce ne aşteptau acasă în patria de până ieri-alaltăieri. Când am fost pe aici ultima dată, nici unul dintre noi nici măcar a visa n-a îndrăznit că venirea noastră viitoare în capitala românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg pământul strămoşesc: Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul - patriei mame, adică scumpei Românii. Şi iată că, în zilele acestea, cel mai îndrăzneţ vis se înfăptuieşte. Cuvine-se deci să dăm mulţumită puternicului Dumnezeu, pentru că a îndreptat duhul vremii într-o direcţie favorabilă intereselor neamului românesc".
Idealul de secole al poporului român a fost împlinit în memorabila zi de 1 Decembrie 1918 şi suntem pe deplin justificaţi să spunem că şi Biserica a contribuit la realizarea acestui deziderat, în special Biserica Ortodoxă, şi socotim că sunt pe deplin îndreptăţite cuvintele unui mare istoric român care spune: „Dacă n-ar fi existat Biserica Ortodoxă, n-ar exista astăzi nici poporul român".
