UNIREA - NĂZUINŢĂ DE VEACURI A POPORULUI ROMÂN

Românii sunt unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei. Născut din daci şi din romani, din unirea acestor două însemnate popoare ale lumii antice, poporul român şi-a continuat neîntrerupt locuirea într-un spaţiu geografic unitar, asemănat de mulţi cu o cetate naturală, având Podişul Transilvaniei ca bastion fortificat şi punct central. Dar vitregiile istoriei - invazii, cotropiri, asupriri, războaie între mai puternicii vecini, răpiri de teritorii - au făcut ca multe secole la rând poporul nostru să trăiască despărţit între graniţe de stat diferite.

Cu un dor nesfârşit de unire, se tânguia doina peste Carpaţi, aşa cum frumos spune poetul popular „Ce dor îşi spune cine-o cântă/ Şi ce durere îl apasă?!/ Ascultă bine cum adie/ Din munţii noştri până-n vale/ Şi spune-mi dacă ştii vreun cântec/ Mai dulce şi mai plin de jale/ Nu-i plânsul unei inimi numai/ Şi-al unei clipe trecătoare/ Ci neamul nostru-ntreg îşi cântă/ Durerile de care moare".

Peste vitregia vremurilor nu stăruieşte decât gândul tot mai limpede că în acest colţ de lume, românii, fie că erau munteni, moldoveni, transilvăneni, bănăţeni, totuna erau. Aceeaşi limbă o vorbeau, aceleaşi preocupări şi doruri aveau, aceleaşi obiceiuri şi datini le ţineau, fie că erau dincoace sau dincolo de Carpaţi, în Podişul Moldovei, lângă marea cea mare sau Câmpia Banatului.

De-a lungul întregii sale zbuciumate istorii, poporul român a dorit unirea locuitorilor tuturor provinciilor româneşti din jurul Carpaţilor, de la Dunăre şi Marea Neagră, s-au străduit să-şi păstreze fiinţa naţională şi să-şi menţină neatârnarea faţă de imperiile care îl înconjurau, arătându-se în momente grele, unindu-şi forţele şi speranţele.

Un strălucit exponent al acestor năzuinţe a fost Mihai Viteazul, care a reuşit să unească cele trei „ţări româneşti", în anul 1600. Deşi de scurtă durată, această unire a constituit o înviorare a credinţei tuturor românilor în dreptatea scopului lor istoric.

În Revoluţia de la 1848, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească şi în Transilvania, s-a cerut cu tărie înfăptuirea unirii atât de mult visate.

Dorinţele marilor revoluţionari Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Vasile Alecsandri şi ale altor cărturari au prins viaţă în anul 1859, când două dintre „ţările române" - Moldova şi Muntenia - şi-au dat frăţeşte mâna, formând un singur stat.

Procesul acesta odată început nu s-a mai putut opri. Societatea românească întreagă, dincolo de oprelişti şi calcule politice şi diplomatice, apucase pe acest făgaş clădit de gândul de nestăvilit al marii împliniri naţionale. Graiul înflorit al scriitorului Barbu Delavrancea cuprinde sugestiv în cuvintele „Suntem una, un singur trup, revărsat de amândouă părţile munţilor. Carpaţii ne sunt şira spinării".

Era forţa, era tăria ideii naţionale care, în ultimele două veacuri, ridicase în primele rânduri ale istoriei alte popoare şi care îi călăuzea şi pe români. Dorinţa unirii ajunsese „o văpaie de foc ce ardea pe mirişti".

Poetul Octavian Goga, cu puternicul său talent, evoca Transilvania şi durerea românilor de aici, asupriţi de Imperiul Austro-Ungar: „La noi sunt codrii verzi de brad/ Şi câmpuri de mătase/ La noi atâţia fluturi sunt/ Şi atâta jale-n case/ Privighetori din alte ţări/ Vin doina să ne-asculte/ La noi sunt cântece şi flori/ Şi lacrimi multe, multe..." Erau lacrimile nădejdii, dar nu şi de pierdere a speranţelor. Conştiinţa unui destin comun stăpânea spiritele de dincoace şi dincolo de Carpaţi. Nimic din ce se întâmpla într-o parte nu rămânea fără ecou în cealaltă parte, şi totul în ideea tot mai de înţeles pentru toţi şi căreia Ioan Slavici i-a dat o expresie sintetică, care purta un mare adevăr: „Pentru toţi românii, soarele la Bucureşti răsare".

Toţi oamenii de carte români din ţinuturile asuprite erau educaţi în această idee de înfăptuire a unităţii cu ţara. Necontenitele întâlniri ale românilor, o circulaţie vie de carte românească în toate părţile, abonamentele la ziare din ţara liberă, excursii numeroase, permanente, ştiri în presa românească din Transilvania sau Bucovina a ceea ce se întâmpla în „ţară" şi invers, toate le arătau românilor de pretutindeni că „numai politiceşte sunt despărţiţi", dar ei formau un singur popor, cu aceleaşi gânduri şi sentimente.

În anul 1914, a izbucnit în Europa războiul care avea să devină în curând primul război mondial, uriaşă încleştare de forţe. Marile puteri ale timpului încercau să reîmpartă lumea, fiecare dintre ele căutând să acapareze noi teritorii pentru a le supune voinţei lor.

România nu dorea să cucerească nicio palmă de pământ străin, ea având un singur ţel - libertate pentru toţi românii, uniţi într-o singură ţară.

Luptele au fost aprige în toate zonele unde se aprinsese văpaia războiului. Milioane şi milioane de morţi. Ţara noastră şi-a dat şi ea tributul de sânge. Statisticile alcătuite vorbesc despre 800.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi, aproape a zecea parte a populaţiei vechii Românii. Grele pierderi, imense sacrificii.

Scriitorul Octavian Goga îşi aminteşte de vara anului 1917, de câmpul de luptă de la Mărăşeşti, unde românii s-au acoperit de glorie. Aici, a întâlnit un tânăr sublocotenent adus rănit din încleştarea bătăliei. Era grav rănit. S-a trezit pentru o clipă din delirul său, l-a recunoscut pe poet, şi-a încolăcit braţele după gâtul lui şi a murmurat cu înfrigurare „Alba Iulia". „Nu fusese în Ardeal, dar murea pe buze cu parola istoriei noastre de veacuri". Alba Iulia însemna unirea, unirea cea mare, pentru că niciun sacrificiu nu era de prisos, pentru că viaţa însăşi era dăruită şi trebuia dăruită.

Şi a venit şi ziua de 1 Decembrie 1918. La Alba Iulia, ninsese. Zăpada se aşezase din belşug pe străzi, peste case, peste parcuri, înveselind gândurile şi bucurând ochii celor prezenţi. Porţile cetăţii Alba Iulia erau împodobite cu steaguri naţionale româneşti, pe acele porţi intraseră legaţi, în anul 1785, Horea şi Cloşca, zdrobiţi şi traşi pe roată, pe câmpul din faţa cetăţii. Pe aici intrase triumfător, la 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, cel care înfăptuise unirea cea dintâi a tuturor românilor. Cinstea de a găzdui cea mai înălţătoare sărbătoare de până atunci din istoria poporului român nu putea reveni altui oraş.

Încă din a doua jumătate a lui noiembrie 1918, în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, se ţinuseră nenumărate adunări, în care au fost aleşi delegaţii pentru participarea la marele sfat de la Alba Iulia. Poporul încredinţează acestor delegaţi liste cu milioanele de semnături ale celor ce doreau unirea. Aceste semnături sunt cea mai vie expresie a unanimităţii de vrere şi hotărâre românească.

„Veniţi cu toţii la Marea Adunare Naţională, care se va ţine la 1 Decembrie, anul curent, la orele 10 a.m., în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniţi cu miile, cu zecile de mii. Lăsaţi pe o zi grijile voastre acasă... E ziua când se va hotărî soarta noastră pentru o veşnicie", chema apelul Consiliului Naţional Român, la 24 noiembrie. Delegaţii aleşi de însufleţitele adunări ale satelor şi oraşelor Transilvaniei au pornit spre Alba Iulia.

Drumurile spre vechea „cetate a pătimirii noastre" erau o mare de lume, în straie de sărbătoare, cu flamuri tricolore, cu cântece patriotice de pe vremea lui Horea şi Avram Iancu. Veneau şi tot veneau, ca puhoaiele vremii. Peste tot, la ferestre şi la porţi, erau crengi de brad, drapele, ştergare, pancarte pe care scria: „Trăiască România Unită!". O gardă naţională din munţii Abrudului ţinea ordinea.

Câmpia din cetate era o mare de oameni şi o pădure de steaguri. Satele erau adunate în grupuri, fiecare având steagul său, iar când au prins a fâlfâi steagurile părea că tot pământul s-a mişcat din temelii, povesteşte un participant la această istorică adunare.

În dimineaţa de 1 Decembrie 1918, reprezentanţii poporului se îndreaptă spre sala cazinoului militar din cetate, o sală splendidă, împodobită cu ramuri de brad, cu drapele româneşti şi ale altor state prietene. Peste tot în sală au loc scene emoţionante. Se revăd cunoscuţi după ani lungi de suferinţă. O bucurie trăieşte în toţi, ca o forţă colectivă de nestăvilit. Moartea sutelor de mii de români în Primul Război Mondial nu a fost în zadar.

Adunarea Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi de jugul monarhiei austro-ungare. Naţiunile eliberate - cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană se închină cu smerenie acestor bravi români, care şi-au vărsat sângele în acest război, pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.

La ceasurile 12, din ziua de 1 Decembrie 1918, prin votarea unanimă a Rezoluţiei Unirii Transilvaniei cu România, era săvărşită Unirea. În aceeaşi zi, la Bucureşti, 101 salve de artilerie anunţau reintrarea în Capitală a Armatei Române.

După doi ani de ocupaţie străină, Bucureştiul a fost eliberat. Alba Iulia şi Bucureştiul se uneau într-un acelaşi sentiment de eliberare şi împlinire naţională şi îşi dădeau mâna pentru veşnicie în această istorie.

Lasă un comentariu