E veche porunca Vestirii; a Vestirii Binelui. Ea vine din Noul Testament: Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune (Romani,10.15). Acum, prin Vestirea Sfântului Colind, când se deschide cerul și pacea lumii ne cuprinde ființa, suntem Altfel. Ne regăsim în nașterea din iesle, în îndurările Mântuitorului și Înălțarea lui, înnoindu-ne prin merinde euharistică, fiind comeseni ai Sfintei Treimi. Ne naștem, suferim, murim și înviem cu El, văzându-l „colo-n zarea ceriului', cum spune un colind, sau văzând cum lumea iarăși înflorește prin Nașterea Sa, cum spune un alt colind.
Pentru noi, pentru destinul nostru, pentru ziua de azi, și senină și înfrigurată, și a iubirii ce vrea să-nvârtă lumea mai departe și a simțirilor reci și harfelor zdrobite, așezarea în Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului e izbăvire și faptă curată. Dimensiunea creștină a vieții, scria Mircea Eliade, i-a făcut pe români să reziste și rezistând să zidească. Ideea de zidire, de creștere, de înălțare, de rodire apare în metafora colindelor. Și pentru a nu repeta texte prea cunoscute din repertoriul imens al colindelor, de altfel atât de frumoase, semnalăm o colindă dintre cele publicate de Ion G. Sbiera, folclorist, istoric literar, profesor la Cernăuți, membru fondator al Academiei Române (ce moment de fior spiritual am trăit la Cernăuți, alături de Letiția Brădeanu și Dana Ardelean de la Radio România Tg.-Mureș, când istoricul Dimitrie Covalciuc ne-a dus la mormântul academicianului Sbiera, pe când eram într-o expediție de reporter pe urmele lui Mihai Eminescu): Colo-n zarea ceriului/ La porțile raiului/ Îmi ard două luminele./ Din aceste luminele/ Îmi cad două picurele/ Și dintru un picuraș/ Îmi crescu un păltinaș/ Să se facă legănaș/ Și din celalt picurel/ Izvorî un râurel,/Râurel cu miros sfânt/ Pentru o scaldă pe pământ.
Colindele ne cuprind biografia, patimile și surâsul, smerenia și vrednicia, poate tulburătoarea întrebare a psalmistului: Doamne, ce vom răsplăti Ție pentru ce ne-ai dat nouă? Oricând, prin roua, jarul și slova lor, sunt rugăciuni, cărare a mântuirii și vindecare a rănii. Nu o dată în textele colindelor apar imagini ale nenorocului istoriei noastre. Și acesta trebuie mereu vestit, întru oprirea nașterii monștrilor. Căci timpul, în imensitatea lui, încă nu a vindecat adâncuri ale rănilor. Acum, le legăm în blândețea colindelor, mărturisindu-ne nouă că nu suntem doar ai clipei, ci suntem cei care am fost și cei care vom fi. Ne reîntoarcem la Mircea Eliade, recitind: „Am făcut parte dintr-o Românie de trei ori mai mare decât Dacia și «vicisitudinile istoriei» au sfărâmat-o definitiv; o mână de Macedoneni trebuie să plătească și astăzi, cu lacrimi și sânge, nenorocul de a se fi născut Români. Toată lumea e de acord că Dacii se aflau așezați pe pământul nostru cu cel puțin o mie de ani înainte de Christos, și cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni țara pe care au locuit-o moșii și strămoșii lui. Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan și am crescut în vifor. Popor de frontieră, luptam și muream pentru toți. Muream, mai ales, plătind miopia și neghiobia altora".
Fie ca porunca Vestirii să ningă lin peste toate ale noastre, peste istoria și sufletul nostru, peste izbânzi și așteptări, peste nesomn și neuitare, peste nedreptate și dreptate, aducându-ne mângâierile Binelui.
În imagine: Valentin Marica și colindători din Telciu, în emisiunea-radio „Vitralii"
