Vasile Ciia Dătășan: „Povara de gânduri"

Distribuie pe:

Motto: „La sat, e mai aproape Dumnezeu de oameni / și sfinții se cunosc mai bine între ei..."

(V. C. Dătășan, „La sat ")

De mult am vrut să vorbesc, să scriu despre poetul Vasile Ciia Dătășan ( pe numele adevărat: Vasile Moldovan), dar nu s-a ivit prilejul sau poate n-am găsit timpul necesar pentru aceasta.

Mărturisesc că din cele patru cărți de poezie: Pământul cu țărani, Vremea dintre anotimpuri, Inscripții pe icoană și Povară de gânduri - Editura „Ardealul" - (cartea care a fost lansată la 14 decembrie a.c., la Gimnaziul „Traian Vuia") ale poetului Vasile Ciia Dătășan, le-am lecturat pe ultimele două, pe celelalte două n-am avut de unde să le citesc, fiindcă aș fi făcut-o.

Ce pot spune? Contactul cu poezia sa te trimite spre poezia tradițională, specifică lui Coșbuc, Goga și Iosif, poate într-o anume măsură trimite și spre poezia lui Ion Horea, o poezie scrisă în vers devenit clasic, o poezie cu mesaj, armonioasă, nostalgică, sentimentală, o poezie prin excelență a satului ardelean, un fel de monografie lirică a acestuia.

Ce e rău în această orientare? Eu zic că nu e nimic rău, ba, dimpotrivă, e un merit, fiindcă nu oricine poate să scrie cum o face Vasile Ciia Dătășan, cu sinceritate, cu autenticitate - deși dacă privim în urmă, cu una sau două generații, toți suntem fii de țărani, adică niște „dezrădăcinați" - scrie cu smerenie, cu părere de rău după vremurile apuse, cu un incontestabil fior liric, despre satul românesc, păstrătorul datinilor străbune, al legăturii noastre cu Pământul și Cerul de deasupra lui, altfel spus, cu truditorii gliei, cu Veșnicul Dumnezeu. „La sat e mai aproape Dumnezeu de oameni / și sfinții se cunosc mai bine între ei " - constată poetul.

Fără a intra în polemică cu poeții optzeciști, douămiiști sau postmoderniști, care și-au făcut un scop în sine din stilul poetic, din formă, din aspirația spre originalitate, cu orice preț, golind de conținut poezia sau criptând-o într-atât că a devenit inaccesibilă, chiar și cititorului avizat. Nu spunea un mare critic și istoric literar - Nicolae Manolescu - nu știu dacă o spunea în serios sau în derâdere: „Poezia pe care o înțelegi pe deplin nu e poezie!"

Numai o anume infatuare, pe care eu o consider luciferică, l-a făcut pe poetul contemporan (pe cei mai mulți, din păcate) să supraliciteze forma, să o împingă spre un subiectivism radical, rupând orice punte de comunicare cu iubitorul de poezie. Poezia a ajuns să se confunde cu „proza". Orice „aberație" (care nu știi de unde începe și unde se termină) devine poezie! O astfel de poezie e promovată și nu incidental de o revistă cu profil național, o revistă a USR, „România literară", și nu numai.

Nu însemnă că „poezia" trebuie să stea pe loc, prin latura ei creativă, dar să nu-și piardă „busola"!

Revenind la poezia lui Vasile Ciia Dătășan, apreciez că are multe „texte" salutare, care rezistă examenului critic, care este de bună credință.

Mama, tata, bunicul, chipuri de oameni din sat, întâmplări de odinioară, obiceiuri, tradiții, locuri, eroi devin motive tematice ale poeziei sale.

Poezia nu „trenează", nu obosește pe cititor, își păstrează un anume interes, mai ales pentru cititorul cu origine rurală.

Nu pot să nu pomenesc, aici, o poezie, care este scrisă parcă pentru a deveni cântec, dinamică și cuceritoare, „emblematică"- după opinia editorului, Eugeniu Nistor, „Prinde caii la căruță": „Prinde caii la căruță, / haide, umblă mai cu sârg, / azi e vineri, vreau să mergem, / că la Iernut este târg. // Târg de șătri, târg de țară, / târg de porci și târg de vaci, / stai să pui pentru vânzare, / cu porumb, vreo câțiva saci. // Mână caii, căruțaș, / hai Ciiuc, hai Ciiuc, / dă-le bice la trăpași, / hai Ciiuc, hai Ciiuc. // Luni, la moară la Sâmpaul, / vom porni de dimineață, / iară marți, până la Luduș, / ne vom duce la piață. // Mână caii, căruțaș, / hai Ciiuc, hai Ciiuc, / dă-le bice la trăpași, / hai Ciiuc, hai Ciiuc"// ( ...).

Pentru a ilustra specificul poeziei lui Vasile Ciia Dătășan, reproduc câteva strofe și din poema: „Moșu Ciia" : „Oricât de înțelepți sunt cărturarii / și-oricâte cărți rămân în urma lor, / eu cel mai mult am prețuit țăranul / ce-avea înțelepciunea din popor. // Găseam în el trăiri de altădată, / din vremuri vechi de mult pecetluite, / cu vorba lui domoală, așezată, / spunea povești de nimenea știute. // Credința i-a fost drum și căpătâi / și rostul l-a-nvățat din cartea vieții, / a fost învățătorul meu dintâi, / când pe genunchi mi-a dat primele lecții. // Cu mâini îmbătrânite și crăpate / ce-aveau sub unghii urme de pământ, / pe chipul lui părea că-s adunate / tristețea și blândețea unui sfânt ( ...)"

Consider că autorul unor astfel de versuri, Vasile Ciia Dătășan, s-ar cuveni să fie membru al USR! Bunul Dumnezeu să te binecuvânteze, iubit poet al satului din Ardeal!

Lasă un comentariu