Aşteptând pe Hristos

Spunem adesea că viaţa noastrăeste format dintr-un lung şir de aşteptări. Fiecare zi ne-o petrecem aşteptând ceva. Aşteptăm nouă luni să ne naştem, câteva săptămâni să ne iasă toţi dinţii de lapte, câteva luni până să facem primul pas, ori să spunem primul cuvânt. Aşteptăm ani întregi să începem şcoala, liceul, facultatea şi apoi să terminăm toate aceste forme de învăţământ. Aşteptăm să ne cunoaştem prietenul sau prietena, aşteptăm să iubim şi să fim iubiţi, să ne căsătorim şi să avem copii. Apoi, aşteptăm începerea primilor paşi ai copiilor noştri, începerea grădiniţei şi a şcolii. Aşteptăm pensionarea şi apoi, după căsătoria copiilor noştri, apariţia, din necunoscutul ce dispare, a nepoţilor noştri. Mereu aşteptăm câte ceva de la viaţă, de la partenerii noştri, de la copii, de la guvernanţi, de la bugetari, de la şoferi, de la măturătorii de stradă sau de la şefi. Aşteptăm sfârşitul de săptămână, concediul, salariul, întâlnirea cu o persoană dragă, să scăpăm de rate, să depăşim o perioadă grea din viaţă. Unii aşteaptă răsăritul soarelui, alţii ploaia, zăpada, o îmbrăţişare, un sărut, un cântec de durere sau de bucurie. Alţii aşteaptă o cerere în căsătorie sau o hotărâre de divorţ. Ne dorim o casă, o maşină, apoi bani... cât mai mulţi, pentru că orice se poate cumpăra cu ajutorul lor. Orice, mai puţin fericirea. Şi suntem învăţaţi de mici să aşteptăm, să ne vină rândul, să stăm la coadă, pentru că „va veni şi timpul nostru". Până migrăm din lumea aceasta în cealaltă lume, o lume necunoscută nouă, trăim într-un proces necontenit de aşteptări.

În cartea sa „Viaţa pe un peron", o carte plină de înţelesuri, regretatul Octavian Paler spune că omul trăieşte într-o continuă aşteptare pe „peronul vieţii sale"..., zbătându-se să ocupe un loc cât mai bun într-un tren, ignorând că destinaţia finală a tuturor trenurilor este pustiul, adică moartea, ceea ce este tragic pentru unii, dar eliberator pentru alţii. Tot aşteptând diverse situaţii, vom ajunge să ne întrebăm când a trecut viaţa pe lângă noi şi noi unde am fost în tot acest timp?

Vă îndemn să citiţi şi să meditaţi la versurile unei minunate poezii a lui Traian Dorz:

„Nimica nu-i mai scurt ca viaţa, dar nici mai lung nimic ca ea

poţi ori s-o pierzi, ori săţi-o mântui, depinde de voinţa ta.

Nimic mai trecător ca viaţa, dar nici mai veşnic decât ea,

poţi s-o trăieşti în har sau flăcări, depinde de voinţa ta.

Nimic nu-i mai amar ca viaţa, dar nici mai dulce decât ea,

poţi face-n ea ori rău, ori bine, depinde de voinţa ta.

Nimic mai mărginit ca viaţa, dar nici nemărginit ca ea,

poţi fi mişel ori poţi fi vrednic, depinde de voinţa ta.

Nimic nu-i mai înalt ca viaţa, dar nici mai josnic decât ea,

poţi fi ori înger, ori un demon, depinde de voinţa ta.

Dar de la clipa morţii tale şi până-n veci de veci vei sta

ori cu Hristos, ori cu Mamona, depinde de voinţa ta."

Anul acesta se apropie de final cu mare repeziciune, aşa trec zilele, lunile, anii, iar noi, călători pe acest pământ, repede şi sigur, ne îndreptăm pe calea veşniciei. Marea sărbătoare a coborârii Celui veşnic la noi oamenii, este un prilej de a privi cu atenţie asupra propriei vieţi. Întâlnirea noastră cu Domnul şi Mântuitorul nostru prin sfintele slujbe, prin ascultarea şi împlinirea cuvântului Său, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său, ne va da puteri de a birui răul, prin suferinţăşi provocare, făcându-ne părtaşi la taina Bisericii Lui.

Lasă un comentariu