Contestat sau adulat, Nichita Stănescu continuăsă domine orizontul poeziei româneşti de 56 de ani: 23 în timpul vieţii (după debutul la „Tribuna", în martie 1957) şi 33 din timpul eternităţii (după 13 decembrie 1983).
La cincizeci de ani, când timpul n-a mai avut răbdare cu el, Nichita Stănescu avea şi o operăşi un nume aurolat de o „Cunună de aur", singura care s-a pus pe creştetul vreunui poet român, cel mai important premiu de poezie din lume, dacă avem în vedere că celelalte mari premii, inclusiv Premiul Nobel, sunt „generaliste", sunt pentru literatură (sau pentru orice, dacă avem în vedere cazul Bob Dylan!), pe când premiul de la Struga (acordat poetului în 1982, după ce în 1976 primise premiul Herder), este unul „exclusivist", doar pentru poezie.
Opera lui, viaţa lui Nichita Stănescu rămân în continuare fascinante.
Poezia sa, în modernitatea ei frapantă, rămâne o dezlănţuire a imaginarului, ideatic şi lexical, fără să îmbătrânească, fără să sufere de uzură, de parcă ar fi scrisă într-un prezent continuu.
Posteritatea niciunui autor postbelic nu e întreţinută, literar şi administrativ, ca şi cea a lui Nichita Stănescu.
În plus, spre deosebire de atâţia alţii cândva foarte la vedere, Nichita Stănescu e în continuare şi citat şi citit, fiindcă în poezia sa se regăsesc elanurile tuturor vârstelor, pentru că el a găsit „Sensul iubirii" prin poezie, luându-le în companie şi pe Magdalena Popecu şi pe Doina Ciurea şi pe Dora Tărâţă, dar mai ales pe Gabriela Melinescu.
Impozanta sa autoritate literară, cel puţin la Ploieşti, dar nu numai, o bate şi pe a lui Caragiale, conorăşeanul său, dacă avem în vedere, cel puţin, că bustul poetului domină centrul urbei, dându-i oraşului identitate, ca niciun alt autor al locului.
E greu să învingi istoria şi obişnuinţele încât să crezi că vreodată Ploieştiul s-ar putea numi Nichita Stănescu. Şi totuşi, pentru cei care cred în literatură, Ploieştiul este Nichita Stănescu, fără să scadă aceasta în vreun fel meritele multor personalităţi ale oraşului de ieri şi de azi!
Pe lângă operă, Nichita Stănescu esteşi „autorul" unei biografii impresionante, care a avut de toate -şi mari iubiri şi mari despărţiri, şi prieteni şi duşmani, nu adversari, pentru că nu-i putea fi nimeni dintre contemporanii săi adversar.
Amintirea lui Nichita Stănescu e prezentăşi prin biografia şi prin opera sa, cu bune şi rele, cu realităţi şi anecdotic fantezist.
Mie mi-au rămas ca bunuri de mare preţ întâlnirile din apartamentul 16, din Piaţa Amzei din Bucureşti, sub veghea „copacului Gică", momentele memorabile de înălţare poetică de la Struga, de la încununarea poetului şi poeziei sale.
Mi-a mai rămas de la Nichita şi portretul pe care mi l-a făcut („Al meu privit de al său"), dar şi darul fără de preţ, de a-mi fi spus, într-un exerciţiu de întâlnire cu Eminescu, pe care „l-am respirat" împreună, poema eminesciană „Kamadeva", atât de dragă lui Nichita, prin care ne convingea că „Cu săgeata-i otrăvită/ A sosit ca să mă certe/ Fiul cerului albastru/ Şi-al iluziei deşerte".
13 decembrie 2016
