ROMÂNIA, ÎNTRE ANARHIE ȘI DICTATURĂ

Recentele alegeri parlamentare ce au avut loc la noi în țară, prin jocul politic meschin și murdar, evidențează faptul că voința poporului, prin calitatea sa de decident politic în contextul regimului politic democratic și a statului de drept, după cum în mod declarativ se pretinde a fi societatea românească contemporană, este încălcată și ignorată de cei care se luptă în acest joc al intereselor, fiind afectați nu doar cei care le-au legitimat puterea, ci însăși principiile care statuează actualul regim politic, într-un cuvânt, democrația. Din această bătălie, cu o miză ce exclude voința exprimată prin vot, poporul - votanții nu au devenit decât mijloace - instrument în mâna puterii, mai precis simpli pioni de pe tabla de șah, scopul urmărit de ambele tabere, nefiind altul decât preluarea puterii totale și aruncarea țării în haos - anarhie, corespondentă unei stări de instabilitate politică și socială, dezorganizare, dezordine, dincolo de ceea ce ar putea însemna anarhia din perspectiva curentului politologic și sociologic al anarhismului, adică societatea oamenilor liberi. Un concept specific doctrinei liberale, care dincolo de un anumit prag al toleranței sociale deschide calea spre un regim politic mascat, corespondent cu dictatura, de orice parte a eșichierului politic și a structurilor instituționale, prin care puterea să devină totală și exclusivă, adică dictatură. O semenea tendință este evidentă în prezent atât din partea Președintelui țării, cât și din partea grupării politice majoritare rezultate în urma distribuirii mandatelor parlamentare. Din partea doctrinar nu mai este de mult operațională în aceste structuri politice, precum nici ceea ce desemnează politologia clasică prin partid politic (aprecierea putând fi generalizabilă, accente mai vizibile fiind la acele partide care s-au format pe acest principiu exclusivist, cum ar fi mai vechea organizație culturală - etnică, UDMR-ul și mai noul USR, devenit partid dintr-un ONG, cu interese disociate țării, poporului și regimului politic prezent, care promovează anarhia și nu democrația), atâta timp cât într-un dispreț total față de alegători, își apără propriile interese și nu ale celor pe care îi reprezintă în structurile politice spre care au aspirat în urma candidaturii acestora, asemenea tuturor celorlalți care au dorit să acceadă în politică și la putere. Dacă o asemenea intenție de preluare a puterii totale este camuflată juridic prin fel de fel de tertipuri juridice, nedescâlcite de cei mai competenți juriști și instituții ce dețin o asemenea autoritate, nu poate fi ascuns caracterul (atitudinile față de țară și popor) celor antrenați în această luptă politică pentru putere, discreditându-se total din acest punct de vedere, și prin aceasta întreaga clasă politică, a cărei imagine este discreditată, alături de celelalte structuri politice, prin promovarea eticii scopurilor în defavoarea eticii mijloacelor (M. Weber).

O asemenea incopatibilitate de ordin machiavelic, adică dintre scop și mijloace, rezultă și din modul cum gestionează ambele tabere implicate acest joc politic ce pare a fi fără ieșire, incompatibil și disonant cu

instituției prezidențiale prin excluderea voinței populare și implicit a instituțiilor reprezentative ale democrației și ale statului de drept, în primul rând a Parlamentului, ca organ legislativ reprezentativ, dar și a puterii executive prin primul ministru care se vrea a fi președintele partidului care a dobândit votul majoritar, prin acea sintagmă „guvernul meu", care face inoperabil principiul separării puterilor în stat. Din partea alianței politice preconizate, o asemenea tendință de monopolizarea a puterii, fie ea și ca urmare a acestui vot majoritar, rezultă prin această ambiție și inflexibilitate privind numele primului ministru desemnat, care de asemenea ar contrazice principiile statului de drept, încălcând acel principiu al domniei legii și nu anarhia legii prin ignoranța acestora. Desigur, majoritatea votanților îi sprijină pe cei care sunt mai apropiați de ei, cel puțin declarativ, adică pe reprezentanții stângii politice, atâta timp cât PSD-ul este un partid adevărat de stânga, și nu pe cei predispuși spre anarhie, printre care se situează liberalii și implicit reprezentnții partidului ALDE, ceea ce infirmă logica elementară a politicii sub raport doctrinar. Dacă plecăm de la o asemenea logică, mai corect find spus lipsă de logică, este evident că o asemenea ideologie disimulată de stânga devine incompatibilă cu ideologia de dreapta, la fel de fals fiind faptul că nici aceste partide nu sunt nici de stânga și nici de dreapta, ci grupări care își apără propriile interese. Această atitudine demonstrează că o asemenea discriminare și delimitare în plan așteptările majorității celor care au votat partidul majoritar-programul acestuia, și nu un lider politic, care din rațiuni de ei știute, nu era nici anunțat și nici cunoscut votanților săi. Dintr-o asemenea falsă strategie rezultă că pe prim-plan sunt puse interesele și ambițiile de ordin resentimental, și nu principiile, care în politică lipsesc cu desăvârșire. Ca să nu mai vorbim de capacitatea empatică a acestor actori politici implicați, care nu țin seama de stresul generalizat produs prin aceste bâjbâieli și acest joc al șoarecelui și pisicii, neștiind care este unul sau celălalt din actorii jocului! Un asemenea dezinteres și o asemenea ignoranță față de popor, rezultă în primul rând din aroganța prezidențială, mai ales în contextul în care România și poporul său sărbătorea un eveniment ce simboliza Ziua Unirii, adică a unității statale și naționale, pe care, printr-o decizie și atitudine discriminatorie nepermisă, a confiscat-o în propriul său interes și al acoliților săi. Desigur, o asemenea atitudine discriminatorie a condus la învrăjbire, frustrări și resentimente justificate din partea celorlalți agenți politici discriminați, decontul prezidențial făcându-se în urma alegerilor parlamentare, când așa cum arată aritmetica jocului democratic, prin partidul care l-a reprezentat, a pierdut aceste alegeri și prin aceasta cea mai mare parte a puterii simbolice, în pofida recurgerii la tot felul de subtrefugii juridice, destul de ambigui, și în ignoranță cu principiile statului de drept.

Lasă un comentariu