Vasile Ciia Dătășan: „Povară de gânduri"

În precizarea cuprinsă în cartea pe care poetul o intitulează „Povară de gânduri", Vasile Ciia Dătășan se întreba și ne răspundea: „Cum am început să scriu?", pornind de la acea compunere despre Râpa Datășului, confirmând: „mă consum - zice poetul -, precum o flacără ce nu lasă cenușă în urma ei (…), când pe osia lumii aud cum se rotesc planetele în care simt că pulsează inimi ascunse."

Întru acel început al „eternității poetice", trebuie așezată poezia care dă și titlul cărții - „Povară de gânduri": „Ne naștem, trăim și murim / generații de oameni, pe rânduri, / și ducem, cât timp viețuim, / cu noi o povară de gânduri. // În pântecul negrei țărâni / punem boabe, semințe și sâmburi, / dar izvor de n-avem în fântâni / e în noi o povară de gânduri. // De unde în lume venim? / Ne-ntrebăm și în cărți scriem rânduri, / iar atunci când răspuns nu găsim / adunăm o povară de gânduri. // După ani zbuciumați de trăiri / chipul nostru brăzdat e de riduri, / mărturia tăcutei grăiri / că am dus o povară de gânduri."

Un poem echivalent cu un crez poetic, plecând din acele locuri transilvane ale veșniciei noastre, locul numit satul românesc, prin vers cald, luminos, plin de fior liric, purtând nostalgia blagiană, cea a „veșniciei născute la sat". Totul conferit de poemul „Păsările toamnei", pe care-l redăm, integral: „Duc păsările toamnei, iubirea-n alte țări / cu țipete-ascuțite în vârfuri de săgeată / și simt că-n urma lor mă risipesc în zări, / ca o roire albă, de floare, scuturată. // Asemeni lor, din ramuri și frunzele pornesc / când lung, arcușul ploii începe ca să cânte, / și-atunci în orice frunză, tăcut, eu regăsesc / o pasăre căzută cu aripile frânte. // Pe smârcul unei bălți, cu papură și alge, / printre foiri de trestii aud și deslușesc / cum liniștea pădurii în sunete se sparge, / cum puii mici ai ploii, pe apă ciugulesc."

Scriitor de talent, de vână - cum se spune -, adoptând versificația clasică, mânuitor, cu o rară îndemânare, a metaforei, la Vasile Ciia Dătășan „arcușul ploii începe să cânte"; „liniștea pădurii în sunete se sparge", anii sunt „zbuciumați de trăiri" în „tăcută grăire", „puii ploii pe apă ciugulesc", fântânile sunt „strivite pe sub pleoape". Frumoase gânduri poetice menite să împodobească limbajul liric, cu rigoare, cu muzicalitate, prin expresie metaforică, sensibilitate și conștiință literară, așa cum o face și în următoarele versuri din poezia „Mâțișoare", cu gândul la cei plecați dintre noi, la ei poetul întorcându-se, de fiecare dată, pe căile memoriei, în acea sâmbătă dinainte de Duminica Floriilor: „Cât îi avem, din lume nu pierim, / satul natal și casa părintească, / cărările ce duc spre țintirim / sunt semn că neamul n-o să se sfârșească.", sau versurile cele din „Ardealul": „Ardealul e pământul durerilor doinite, / tărâmul despletirilor de ape, / nădejdilor pe roată răstignite, / fântâni de chin strivite pe sub pleoape. // Ardealul, e pământul amestecat cu sânge, / cu multe lacrimi plânse, / cu picuri de sudoare, / e țărmul unde râul cu murmur încă plânge, / când plugul scoate oase sub brazda roditoare. //…// Ardealul este țara aducerii aminte, / din câte suferințe al nostru neam se naște, / să nu uităm vreodată, mereu să ținem minte / că Iancu și cu Horia sunt ale noastre moaște. // Ardealul este lutul din care ne-a zidit, / la început de lume, Dumnezeul nostru, / ogor pe care maica și taica au trudit, / Ardealul este rugă, e ca un „ Tatăl Nostru". // Ardealul e pământul durerilor doinite, / tărâmul despletirilor de ape, / nădejdilor pe roată răstignite, / fântâni de chin strivite pe sub pleoape."

Poezia lui Vasile Ciia Dătășan este una a sensibilității, a candorii chiar, a viziunii nostalgice, a expresiei curate, uneori și a unui mod parodic.

Cu eleganță, lui Vasile Ciia Dătășan (pseudonimul lui Vasile Moldovan), atunci când îi este „dor de zăpezi" invocă trecerile noastre, odată cu anotimpurile, dar și eroismul unui neam, la Oarba de Mureș, dorul românesc, completate, uneori, cu pagini de biografie literară și de moartea mamei: „Bat clopotele grele, de aramă, / de zile-n șir, în turla tăbluită, / te plâng și ele, cum te plâng eu, mamă, / să poți să treci din viața vămuită".

Emoționant dorul de colindele auzite de la tatăl lui: „Mi-e dor de zăpezi și sărbători de iarnă, / de drumuri cu sănii și zurgălăi de cai, / Siberii pe câmpuri, din cer să se-aștearnă, / mi-e dor de colinde, cu îngeri din Rai / Mi-e dor de bunica să coacă-n cuptor, / crescuți cozonaci și pâine puhavă, / de lumea aceea, atât mi-e de dor, / că ființa mea toată, de dor e bolnavă, //…// Mi-e dor de lumina, din ochi de copil, / ce sare uimit la ferestre-nghețate, /să-l vadă pe Moșu, cum trece tiptil, / cu sacul de daruri ce-l duce în spate. // De steaua aprinsă în slava de sus, / urmată de magi, pe cărări de păstor, / de noaptea în care se naște Iisus, / de cânt de colinde, la geamuri mi-e dor."

În lumea aceasta, pândită de globalizări, dezinvolt, cu acea chemare, care-i talentul, prin adâncă inspirație și o formulă poetică pe deplin convingătoare, azi, pe aceste nisipuri mișcătoare ale realității postdecembriste, făcând parte din generația literară mureșeană, Vasile Ciia Dătășan vine, prin acele „răspunsuri ale sufletului" - cum spunea cândva Laurențiu Ulici -, îndreptățit să pună o cărămidă la relieful nostru poetic, literar românesc, dând acea lirică neliniște sensurilor.

Lasă un comentariu