„De dor de patrie nu poți dormi"

„De dor de patrie nu poți dormi" este un vers din poemul „E iarnă-n Transilvania" al echinoxistului Gavril Moldovan. Poetul împlinește 70 de ani și, cum eu îi sărbătoresc pe poeți citindu-le opera, i-am citit, iar, poetului bistrițean antologia „Mâna stângă", în care se cuibărește molcom și versul acesta.

Aș vrea să înțeleagă (cum se cuvine!) cititorul de ce îl așez ca titlu al însemnărilor mele, acum, când ne intră Crăciunul în case. Adică, alesele gazde își pun „flori domnești pe la ferești", copiii colindă „Colindiță cu codiță / Sari covrig de pe poliță", alte vârste, ale colindătorilor, înnoiesc refrenele „Domn, Domn și al nostru Domn", „Viță verde de măr verde", „Măruț-mărgăritar", „În Cana Galileii" sau „Ziurel de ziuă", iar noi invocăm dorul de țară. Îl invocăm, căci, mai mult decât altădată, acum, de Crăciun, ne este dor de țară, de fruntariile ei, de temeiuri și bune năzuințe, de Îngerul Domnului care, în colind, coboară pe icoanele bisericii, acestea întrebându-l: Ce veste-ai adus în țară?

Îl vom întreba și noi pe Îngerul Domnului ce vești a adus în țară, gândindu-ne doar la veștile bune, căci, de fapt, genericul lumii, de Crăciun, e Binele. „Cel Dintâi Făr-de-Nceput" se naște în ieslea Bethleemului și în fiecare din noi. Prin praznicul luminat al Nașterii Lui, luăm minune și sfințenie din faptă dumnezeiască, fiind „Fluierul cel păstoresc/ Cântând glas dumnezeiesc. Destul „șezum și plânsum..." Sau, cum i se confesa maestrul Ion Vlasiu unui apropiat: „A trecut prin noi prea multă noapte".

Noaptea lumii nu își încetează amenințările. Iuda, iubitorul de bani, îl vinde pe Iisus dușmanilor, iar răuvoitorii nesocotesc smoala iadului. Și, atunci, de dor de patrie nu poți dormi! Pentru păcatele celor ce zădărnicesc patria gândului, a colindului, a caselor de Sfântul Crăciun, plâng cel Născut și Maica Sfântă, precum în colindul „Colo-n josu mai din josu", pe care îl cităm după monografia localității Ibănești a profesoarei Elena Mera: „Acolo-n josu, mai din josu/ Estă on rât mare frumos./ La mnijlocu râtului/ Estă o fântână de pciatră. / Șede Maica supărată/ C-on Fiuț mnicuț în brață./ Fiul plânje de să stânje (...) Că de puntea raiului / Că-i ca șiru părului,/ Încărcată de păcate / Și plină de suflete./ Care om îi păcătos / Cade di pe punte jos; / Care om îi cu păcate / Cade di pe punte-n apă".

Dar, cât de frumos se încheie colindul: „Amin, Doamne, slavă Ție / Curtea gazdei să rămâie / cu dor și cu bucurie..."

În dorul urat de colind, simt acum, mai ales acum, pe lângă dorul de cer și mântuire, care nu se poate târgui, cum spune un alt colind, și dorul de țară. Oare acesta s-ar putea târgui? Cu dorul de cer și mântuire, în noaptea Sfântului Crăciun nu poți dormi, nu poți închide ușile, nu poți strânge mesele, nu poți stinge lămpile. Dorul de cer și mântuire, e ca dorul de patrie sau dorul de patrie e ca cel de cer și mântuire. Înțelepciunea străveche ne transmite că pomii, dacă înfloresc, trebuie să și rodească, că te poți împodobi cu penele altuia, dar nu poți și zbura cu ele. E dimineața, ziua, seara și noaptea pomilor răsădiți în rai, ținându-ne, cu o mână, „sus, sus, pe lângă lună", iar cu alta împletind cununa „colacului de grâu frumos ca și fața lui Iisus Hristos", prin care vom birui.

 

Lasă un comentariu