Nașterea Domnului - Dumnezeu S-a întrupat și S-a făcut Om

Între praznicele Bisericii și sărbătorile creștinilor, ca taină și început de mântuire, se înscrie Crăciunul sau Nașterea după trup a Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. Nici o altă bucurie mai mare decât Sărbătoarea Nașterii, în anotimpul alb, nu poate fi pentru români ca cei ce s-au format ca popor și s-au născut creștini în același timp. Pentru aceasta, strămoșii noștri au îmbrăcat în straie de legendă și în viers de colindă evenimentul respectiv.

S-au împlinit mai bine de două mii de ani, de când potrivit unor promisiuni făcute oamenilor

din vechime, Unul din Treime, Dumnezeu-Fiul s-a întrupat pe pământ. El a luat chip de om, și și-a petrecut printre oameni o viață scurtă, de numai 33 de ani, curmată violent de cei pentru care venise, pe care îi luminase cu învățături „de sus", așadar în chip sigur adevărate, și pe care îi iubise. Iată, în câteva cuvinte, o istorie cum n-a mai fost alta. Căci e istoria pogorârii în timp a Celui veșnic, pogorât să descopere oamenilor taina drumului ce au de parcurs pe pământ, ca să poată urca apoi din timp în veșnicie, și să fie de-a pururi acolo, în curțile Domnului.

Evenimentul Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos este, după Facerea de către Dumnezeu a lumii, cel mai important eveniment ce s-a putut petrece în lume. Oameni mari, înțelepți, filozofi, moraliști au mai existat și înainte și după Hristos. Unii dintre ei au întemeiat sisteme filosofice și morale și chiar religii, precum Buda, Confucius, Mahomed, și nu trebuie să-l uităm pe Moise. Dar toți au fost oameni. Învățătura lor a fost a lor și, chiar și atunci când, unora, le-a descoperit-o Dumnezeu, au fost doar instrumente de care s-a folosit Dumnezeu, cum și cât au putut ei să-L încapă, să-L priceapă și să-L exprime. Unul singur a fost altfel. Și acesta a fost Iisus Hristos. El era Dumnezeu însuși. Nu era un intermediar inspirat, un prooroc, sau un filosof. Era „Cel ce este". Nimeni nu s-a mai legitimat precum a făcut-o El: ,,Eu și Tatăl una suntem". Contemporanii Lui au avut cel mai mare privilegiu pe care îl poate avea un om. L-au văzut pe Dumnezeu. L-au ascultat pe Dumnezeu. Au vorbit cu Dumnezeu. Au aflat adevărul despre toate, de la sursă, de la Cel care era Adevărul.

Ucenicii Lui i-au însemnat faptele și cuvintele. L-au văzut mort, răstignit și apoi înviat. Învierea și Înălțarea i-a convins definitiv, cuprinși de uimire și de fericire, că fuseseră ucenicii lui Dumnezeu. Așa au și primit misiunea trimiterii lor să-L predice pe Învățătorul și învățăturile Lui. Evangheliile și toate cărțile Noului Testament cuprind tot ce au trăit lângă El, tot ce au auzit de la El, tot ce au văzut că a făcut în anii cât L-au urmat. Noul Testament este astfel prezența veșnică a lui Dumnezeu în lume și sursa adevărurilor definitive. Pe acestea le-a păstrat cu scumpătate Biserica și le propovăduiește neschimbate, perpetuând astfel petrecerea pe pământ a lui Iisus cu toți oamenii, cu toate generațiile, cum a petrecut El, atunci, cu ucenicii Lui.

Iată de ce colindătorii, în Ajunul și în Ziua Nașterii, prin cuvinte pline de adânc și tainic înțeles, simple și emoționante, anunță an de an la vremea aceasta: O! Ce veste minunată! Și povestesc cum s-a petrecut venirea lui Dumnezeu în lume, în Betleemul dinainte profețit, cum au venit să I se închine Craii de la Răsărit, cum l-au vestit îngerii către păstori, și cum urma ,,să crească, să ne mântuiască". Colindătorii au fost la noi primii teologi. Colindele au fost primele cateheze, primele predici, căci predica e vestire. Multe au fost, în istorie, mijloacele prin care noi românii ne-am păstrat credința cea dintru început, și ne-am alcătuit și transmis limba. Printre aceste mijloace, colindele nu trebuie uitate. Ele vestesc bucuria întrupării lui Dumnezeu. Bucuria primirii lui Dumnezeu, în cântec și veselie. Cine va descifra vreodată, așa cum se cuvine, filosofia adâncă ascunsă de popor în colinde? Căci ar fi cu totul greșit să se vadă în ele simple narațiuni populare. Ele sunt expresii ale unei adânci recepții filosofice a întrupării lui Dumnezeu în lume. A unei minuni. A unui eveniment care depășește orice alt eveniment. Recepția întrupării și, în același timp, recepția învățăturii. Divine. Supraomenești. Unice. Să primim colindătorii! Să participăm odată cu ei la primirea Veștii minunate. De ne-am depărtat cumva de Cel care se naște, „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire", să ne reapropiem de Dânsul.

De ne-a slăbit credința și nu mai știm nimic despre lume și despre noi înșine, căci nimeni, nici filosofia, nici științele nu ne pot spune ceva definitiv și limpede, să-L ascultăm pe Cel ce este „Lumina cunoștinței". Căci în aceste zile cântăm: „Răsărit-a lumii lumina cunoștinței". Și El ne spune totul despre toate: despre univers, despre creație, despre viață și despre moarte, despre nemurire și răspundere. De suferim nedreptăți și uneori ni se pare că răul se întinde peste lume ca o ciupercă și că nu mai este scăpare, să ne reîntoarcem la „Soarele dreptății". Căci așa ne îndeamnă Cântarea Crăciunului: „să ne închinăm Soarelui dreptății".

Ne-am prea îndepărtat de El și nu mai avem criterii de judecată, căci depărtându-ne ,,ne-a lăsat Dumnezeu în seama minții noastre", cum spune Sfântul Pavel. Și nu mai știm să deosebim binele de rău. O morală fără Dumnezeu își face loc tot mai mult în lume, dar aceasta nu poate fi morală. Se teoretizează și se practică morale convenționale, circumstanțiale, care sunt de fapt rătăcire și desacralizare. „Fără Dumnezeu totul e permis", spune Dostoievski.

Se naște acum Cel care ne readuce echilibrul în gândire, în concepția despre lume și viață, și criterii pentru deosebirea binelui de rău. El a zis: „Fără Mine nu puteți face nimic". Și cine poate zice că n-ar fi așa? Cine se îndepărtează de Iisus, sau cine Îl îndepărtează, rămâne fără puncte cardinale. Vestea minunată aceasta este: că se naște Cel ce ne readuce cunoștința, pacea interioară, împăcarea cu Dumnezeu, iertarea păcatelor și înțelegerea dintre noi. Îngerii, în noaptea nașterii vesteau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire". Întru oameni și între oameni. Să-L întâmpinăm cu credință și cu hotărârea de a ni-L face stea călăuzitoare pe marea vieții. Când Dumnezeu e cu noi, cine, fiind împotriva noastră, ne-ar putea birui? Să facem din sufletele noastre și din România un Betleem primitor în care Hristos „să se nască, și să crească, să ne mântuiască".

Lasă un comentariu