Sărbătoarea Crăciunului, între imanență și transcendență

Una din sărbătorile creștine, cu încărcătură miraculoasă și magie fermecătoare, este cea legată de Nașterea Mântuitorului, cunoscută sub numele de Crăciun. Așa cum recunosc specialiștii în domeniu (etnologii și etnografii), dincolo de originea creștină propriu-zisă, înțelesul numelui de Crăciun, dat acestei mari sărbători nu este încă pe deplin nici acceptat și nici lămurit, pendulând mai mult între sacru și profan, adică între ceea ce delimităm ca a fi planul ontologic imanent și cel transcendent. Dacă e să ne referim la istoricul lui pe teritoriul țării noastre, se pare că acest cuvânt, evident cu o altă simbolistică decât în creștinism, s-a regăsit și la strămoșii noștri daci, astfel că acest nume de Crăciun, neregăsit la alte popoare, avea înțeles de „Creatul", și care ulterior a fost înlocuit de alt cuvânt sinonim cu acesta, „Născutul". Cuvânt mult mai apropiat de semnificația sa în religia creștină, întemeiată pe nașterea lui Iisus Hristos prin acel fenomen supranatural al Imaculatei Concepțiuni. De aceea se consideră că, nu în mod întâmplător, Mitropolitul Moldovei Varlaam, în lucrarea „Cartea Românească de Învățătură", cunoscută sub numele de Cazania lui Varlaam (1643), Crăciunul devine „Sărbătoarea Născutului", dincolo de ceea ce semnifica această sărbătoare în precreștinism, ca o sărbătoare de urare și slăvire față de unii zei, având ascendență atât în plan imanent, cât și transcendent, zeii fiind considerate puteri supranaturale cu impact valorificat în plan imanent - pe pământ și la nivelul unor comunități umane. În același timp, ziua de 24 decembrie era considerată ziua numelui lui Adam și Eva, astfel că prin nașterea Noului Născut se năștea un Nou Adam, marcând cea mai profundă schimbare din istoria umanității.

Dar labirintul semnificațiilor acestui cuvânt este cu mult mai întortocheat: atât prin formă, cât și prin conținut, cunoscând multiple interpretări semantice. Din perspectivă etnologică, e fost posibil ca acest cuvânt să fi apărut din limba latină, fiind rezultatul modificării cuvântului latinesc Creatio-creationis, însemnând creare, întemeiere, început de viață. Din perspectivă lingvistică și etnică, totodată, cuvântul Crăciun este apropiat de cuvântul maghiar Karácsony și de cuvântul rusesc Korocium, prin care era desemnat mai mult obiceiul de iarnă, precum și o veche divinitate păgână a iernii și a morții, ceea ce a provocat și unele rețineri legate de sărbătorirea acestui eveniment la începutul erei creștine, când se credea că o sărbătoare creștină precum este Crăciunul era „altoită" pe un „trup păgân", după cum de altfel din multe puncte de vedere așa s-a și întâmplat, mai ales din perspectiva formei de manifestare de tip ritualic.

Referindu-ne la dimensiunea imanentă a acestei sărbători, se știe că ea se originează și este corespondentă, totodată, în precreștinism cu unele practici ritualice păgâne ce aparțin de cultul Soarelui, considerat drept un Zeu (precum erau zeii Ra și Mithra), astfel că la acea dată de 25 decembrie era sărbătorită „Natalis Solis Invicti" - „Nașterea Invincibilului Soare", cunoscută în acele vremuri precreștine păgâne sub denumirea de Saturnalii (sărbătoare păgână prin care se aduceau ofrande și urări lui Saturn, zeul agriculturii), ca sărbătoare preluată din mitologia persană, unde zeul Mithra era considerat zeul Luminii, fiind născut în aceeași dată cu nașterea Fiului lui Dumnezeu, celebrată ulterior nașterii, la data de 25 decembrie. Această sărbătoare precreștină avea ulterior să fie substituită în spațiul încreștinat cu sărbătoarea Crăciunului, relativ cu mult mai târziu decât Nașterea Domnului, data istorică nefiind stabilită cu exactitate.

Revenind la sincretismul acestei sărbători creștine, putem observa că simbolistica sa are o natură duală, corespondentă dimensiunii sale imanente și transcendente, simbolistică coroborată cu o dimensiunea ritualică diferențiată în funcție de modul interpretativ al acestei sărbători precreștine și creștine, care în păgânism este asociată cu o sărbătoare suprapusă pe un eveniment natural (Solstițiu de iarnă), pe când în religia creștină, indiferent de data istorică, se suprapune cu nașterea lui Iisus Hristos, ca un eveniment, deopotrivă terestru și supranatural, de cea mai mare anvergură istorică. Astfel, prin semnificația sa, sărbătoarea Crăciunului nu se rezumă doar la consemnarea unui eveniment natural sau supranatural, ci prin efectele scontate se asociază cu unele practici ritualice precreștine, cunoscute în creștinism sub forma colindelor, cu relativ același scop, care în ultimă instanță vestesc nașterea unui nou an, înscriindu-se din acest punct de vedere în ritualurile ce țin de cultul și ciclul agrarian, iar din punct de vedere creștin, de nașterea unui Nou Adam, cum era interpretat Iisus Hristos, care are menirea schimbării ordinii lumii și a istoriei.

Depășind orice alte considerații de ordin istoric, asemenea tuturor credincioșilor creștini, considerăm sărbătoarea Crăciunului ca o sărbătoare a păcii interioare și a iubirii, iar evenimentul în sine, o cotitură în istorie și un algoritm existențial cu emergență divină în care se conjugă un timp trecut al amintirilor, cu unul prezent al trăirilor și cu viitorul nădăjduit, care deschide în suflet și credință, prin lumina transcendenței și a revelației, o nouă cale a vieții spre o altă lume și spre adevăr. Într-un asemenea spirit creștin, să vă găsească această sărbătoare pe toți, stimați cititori, multă pace sufletească și binecuvântare mântuitoare divină, vă doresc din tot sufletul.

Lasă un comentariu