SFIDAREA, PRINCIPIU CARE GUVERNEAZĂ ROMÂNIA

Ceea ce legitimează un asemenea titlu al prezentului articol, dincolo de previziunile enunțate într-un articol anterior, înaintea nominalizării premierului de către PSD și a luării deciziei președintelui țării de a amâna sine die (după Crăciun!?) desemnarea acestuia, este sentimentul frustrării sociale și al sfidării, împărtășit împreună cu dumneavoastră, stimați cititori, pe fondul acestei atitudini din partea puterii politice executive prezidențiale și guvernamentale, care, în ultimul timp, prin ultimul Guvern al României, a atins culmi paroxistice de necrezut. Printr-o asemenea atitudine de aroganță, ca să nu spun dispreț, din partea establishmentului politic (a celor aflați la putere), este demonstrat că poporul român, atâta cât mai există această conștiință de unitate și suveranitate, a devenit un mijloc în vederea atingerii unor scopuri al celor ce dețin puterea, dincolo și în ignoranță totală a intereselor celor pe care îi conduc în mod discreționar, ignorant și sfidător. Mă întreb, asemenea dumneavoastră, cei care mai simțiți românește, dincolo de acel principiu pervers al „corectitudinii politice", prin care toleranța excesivă a minoritarilor conduce la o asemenea sfidare a ființei naționale, unde este conștiința națională, și mai ales, ce mai este poporul român și România în prezent?! Chiar dacă pare o întrebare retorică, pe fondul realității societății românești, o asemenea întrebare presupune unele răspunsuri autorizate - competente și legitimate de această stare confuză în care se situează societatea și mai ales politica românească. Ceea ce se întâmplă în prezent, prin „jocul politic" (numai despre politică nu este vorba, și nici pe departe de un regim politic democratic, și cu atât mai puțin despre un stat de drept!), nu este altceva decât un răspuns la ceea ce este dictat din partea altor organisme suprastatale, față de care, asemenea perioadei în care românii plăteau tribut la „Înalta Poartă", în prezent plătesc tribut „înaltelor puteri", cele care fac jocul politicii în funcție de dorințele acestora și în dispreț total cu dorințele și aspirațiile cetățenilor români. A crede că încălcarea în mod sfidător a așteptărilor românilor (a liniștii și păcii interioare cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, pe care credincioșii români le respectă cu sfințenie și demnitate creștinească), nu este decât o „inabilitate politică" din partea președintelui, este mai mult decât o naivitate din partea celor care exclud „substratul ocult" al unei asemenea decizii opuse așteptărilor majorității. Ea se circumscrie unui algoritm bine calculat, nefiind decât ceea ce în psihologia socială se numește temporizare negativă, creând un „timp vital" care să permită astfel de malversațiuni politice - diversiuni politice și să creeze în același timp suspiciuni și atitudini conciliante față de acest demers strategic prezidențial, prin ocultarea adevărului despre premierul nominalizat de partidul câștigător în alegeri, prin presiunile făcute de către președinte realizându-se încă un pas ce conduce spre destructurare și instabilitate politică și socială în România, spre ceea ce se vrea a fi regimul politic specific unei republici prezidențiale. Un asemenea scenariu sumbru, care încalcă principiile fundamentale ale Constituției României privind separarea puterilor în stat și rolul președintelui de „garant al independenței naționale, al unității și integrități teritoriale a țării" (cf.art.80), precum și cel de mediator între puterile statului și a relațiilor dintre stat și societate, și nu cel manifestat până acuma, în scop destabilizator, nu poate conduce țara decât spre dezordine și instabilitate, aruncându-o într-un haos cu consecințe imprevizibile și incomensurabile. Cine se face responsabil de această stare a națiunii române, opusă dorinței și voinței românilor, este ușor de dedus, răspunsul fiind convergent spre cei care au ignorat și sfidat interesele țării și ale poporului, în consonanță și rezonanță cu interesele particulare și de grup ale celor care dețin puterea și conduc în mod sfidător România și în disonanță cu interesele naționale.

Trecând la analiza propriu-zisă a sfidării, voi menționa că acest fenomen și „principiu" cvasigeneralizat își găsește rădăcinile într-o anumită atitudine de aroganță și dezinteres a celor care dețin puterea de la orice nivel față de cei pe care îi conduc într-un asemenea mod discreționar și discriminator, și a celor bogați față de cei săraci, polarizând societatea din acest punct de vedere social. Din păcate, sfidarea se regăsește la orice pas și în orice mediu (a tinerilor față de cei în vârstă, a funcționarilor statului față față de cei pe care îi deservesc, a celor cu responsabilitate și răspundere față de cei pe care îi reprezintă, într-un mod sau altul, ca să exemplific prin unele moduri de manifestare ale sfidării), devenind un fenomen social național și nu un caz incidental, astfel că prin sfidarea bunului simț, sfidăm în ultimă instanță chiar condiția umană, în devenire, dar care din acest punct de vedere este într-o continuă involuție și degradare morală.

O asemenea atitudine sfidătoare este regăsită și la nivelul celorlalte structuri de putere: Parlament și Guvern, atât prin privilegiile de care dispun membrii acestor instituții pretins democratice (salarii și pensii speciale), cât și prin ignoranța legilor pe care le elaborează și pun în aplicare, ceea ce face ca printr-o asemenea ignoranță și sfidare a principiilor statului de drept, și a domniei legii (stipulată prin sintagma care conferă egalitate în fața legii a tuturor membrilor societății), România să devină o societate anomică (cu legi nerespectate - sfidate, în care domnia legii a devenit ceva caduc) și anarhică, respectând mai mult principiile societății deschise și a corectitudinii politice impuse din afară, și nu voința poporului garantată constituțional, ca principiu elementar al statului de drept și a unui regim politic democratic consfințit prin legea supremă a statului român.

 

Lasă un comentariu