Voi încheia acest serial de articole dedicate celei mai emoționante sărbători creștine, Crăciunul, cu ceea ce a rămas în memoria colectivă, cel puțin a copiilor, ca a fi cel mai pătrunzător sentiment al acestei vârste, exprimat prin ritualul colindelor și colindatului. Ca practice ritualice religioase creștine, ele se desfășoară pe un interval temporal ce aparține unui asemenea „timp sacru", între Sfântul Nicolae și Bobotează, pe când colindele și colindatul - uratul ce aparțin celuilalt timp, se desfășoară în afara acestui interval, aparținând seferei imanente a realității sociale și nu celei consacrate sacrului și sacralității. Desigur, nici asupra acestei tipologizări nu există consens, unii considerându-l o practică exclusiv creștină, pe care cercetătorii avizați nu o împărtășesc, iar alții - cei mai mulți, consideră că acest ritual străvechi are rădăcini precreștine, provenind dintr-o „lume rituală arhaică", dintr-un timp imemoriabil, având similitudini cu alte sărbători păgâne, mesajul transmis fiind relativ identic. Fapt ce a făcut ca multe secole Biserica să interzică o asemenea practică laică - păgână, ce avea să devină creștină mai mult prin formă, ca urare, decât prin conținut. Argumentele unor specialiști susțin această afirmație. Astfel, etnologul Paula Popoiu (directorul Muzeului Satului), într-un articol publicat online în Jurnalul. ro, confirmă existența datinilor asociate colindului, ca a fi venite din vremurile precreștine, peste care Biserica a suprapus sărbătorile sale pentru a le atenua efectul păgân indus de aceste practici ritualice. Același aspect este recunoscut și de către preotul Nicolae Cojocaru, în cartea „Tradiții la cultul creștin", care afirmă că nu doar colindatul, sorcova sau plugușorul au fost împrumutate, ci întreaga sărbătoare a Crăciunului (originară din cultul zeului Mithra și Ra), dar cărora ulterior li s-au oferit un sens și un suport creștin. În schimb, așa cum am anticipat deja, aceste păreri nu sunt împărtășite de către exegeții exclusiviști ai religiozității ortodoxe. Spre exemplu, agenția de știri ortodoxe, Basilica, consideră că „niciodată colindele nu s-au amestecat cu aceste sărbători păgâne, creștinii ținând cu sfințenie dintotdeauna la cântecele lor rituale și la rugăciuni. Ceea ce poate fi presupus că au luat creștinii de la obiceiul calendelor din datinile precreștine, ar fi doar umblatul în ceată de la o casă la alta, deși și aici avem ca model venirea magilor ghidați de steaua luminoasă, astfel că prin practica mersului cu Steaua, asemenea mersului cu Sorcova și mai ales cu Plugușorul, nu facem altceva decât să transmitem urări de sănătate și prosperitate gazdelor, care la rândul lor să ofere daruri celor care îi urează - colindă. Ceea ce este cert sub raport istoric, este faptul că colindul a devenit o practică ce aparține creștinismului încă din secolul al IV-lea, făcând însă mențiunea că un asemenea ritual, la fel cu cele asociate preaslăvirii și ofrandelor aduse unor zei, a existat cu mult timp înainte, creștinismul schimbându-le mai mult conținutul decât forma lor ancestrală.
Dintr-o asemenea perspectivă funcțională a acestor ritualuri, mai ales din perspectiva formei, trebuie spus că nu s-a schimbat prea mult, astfel că rolul de a ura, preaslăvi și mai ales cel apotropaic al colindelor, concretizat în alungarea spiritelor rele și în invocarea sufletelor celor trecuți în neființă, însoțit de darul de care ne bucurăm mai mult decât orice pe lume, la acea vârstă, a rămas relativ același. Pe parcurs, odată cu oficializarea religiei creștine, semnificația inițială a colidelor a păstrat numai forma - atmosfera festivistă, de ceremonie și urare, nu și conținutul, știut fiind că în creștinism colindele, mult mai încărcate emoțional decât urările contextuale regăsite în păgânism, sunt tot o urare, nu însă unui zeu păgân ocrotitor, ci unui Dumnezeu Treimic. Ele se cântă - colindă în preajma sfintelor sărbători ale Crăciunului: în ziua în ajun, colindă doar copii, iar începând cu noaptea ajunului și până la Bobotează, când se încheie ciclul sărbătorilor legate de acest eveniment ce ține de Nașterea și Botezul Mântuitorului, colindă doar tinerii și adulții, având versiuni diferite, în funcție de regiunile, culturile și subculturile etnogeografice. În România, precum și în alte țări de rit creștin ortodox, în acest ciclu al sărbătorilor de iarnă se suprapun mai multe evenimente și ritualuri: închinarea magilor, umblatul cu steaua și colindatul, în seara de Crăciun, pe când în țările cu rituri specifice catolicismului, aceste evenimente nu se suprapun, petrecându-se la date relativ diferite, păstrându-și acest caracter sincretic.
Istoricește, privind fenomenul analizat, așa cum este consemnat de istoriografi, cel mai vechi cântec creștin de Crăciun, este „Jesus refulsit omnium", compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea. De asemenea, colindele „O vino azi, Emanuel", scris în secolul al XII-lea și „Cântecul Mariei", cântat mai ales în Bisericile catolice și conceput în Evul Mediu, cu versuri extrase direct din Evanghelia după Luca, sunt două dintre cele mai vechi colinzi prin care este evocată nașterea lui Iisus Hristos. O colindă generalizată pe întregul teritoriul românesc este colinda copiilor, „Trei păstori se întâlniră" (colindă după cum se poate observa, de esență pastorală, asemenea poemului Miorița, iar cea care a devenit arhicunoscută în cultura populară religioasă creștină, este colinda „O, ce veste minunată", în al cărui conținut, așa cum îi spune și titlul ei, este prevestită Nașterea lui Mesia. Pe lângă urarea hristică, unele colinde se constituie într-o urare la adresa unor gospodari - boieri care se bucurau de respectul cuvenit în lumea satelor acelor vremuri. Din păcate, timpul colindelor din sfera sacralității a cam trecut, ceea ce se mai păstrează din frenezia acestei sărbători a iubirii și luminii este latura festivistă, obiectivată în opulență și consum ostentativ, adevăratul Moș Crăciun devenind caduc pentru cei mai mulți copii și tineri, ceea ce schimbă mesajul emoțional și magia acestei mari sărbători creștine.
