De câte ori citesc câte o poezie în ziare, reviste, pe internet, ori pe unde mai publică talentatul poet Mugurel Pușcaș, o recitesc de mai multe ori pentru ca sufletul meu să se încarce cu frumos și bucurie, să se înfioreze și să se înalțe în trăiri, să vibreze cu cel al autorului, să-l simt aproape de mine, să mă vrăjească și să mă cucerească cu versul său, spunându-mi: iată un adevărat poet cu har și dar de la Dumnezeu.
Când scrie poezie, Mugurel Pușcaș își înmoaie pana creației în lacrima sufletului său atât de simțitor și curat, așternând pe hârtie, pentru a rămâne veșniciei, acea vibrație care naște în sufletul cititorului nostalgie, iubire, venerație, dragoste, gingășie, toate aceste sentimente înmănuncheate aprinzând, fără îndoială, focul viu care încălzește, luminează, mângâie inimile noastre trăitoare de prea mult timp în suferință, ură, minciună, trădări și lașități de tot felul.
În această spurcată și mincinoasă vreme în care viețuim și care parcă nu se mai termină, vreme care ne înglodează și ne afundă cu toate păcatele ei tot mai mult în nemernicie, dezumanizându-ne profund, poezia lui Mugurel Pușcaș e ca un ghiocel alb, pur, adevărat, sfielnic, care se vrea a fi vestitorul schimbării, cel care după atâta amar de suferințe și necazuri ne bucură ochiul, inima și sufletul, încărcându-le cu o lumină Dumnezeiască și care renaște în noi speranța că binele va învinge răul, că frumosul va spăla urâțenia sufletelor noastre, că vom fi iarăși cum am fost odată, drepți, curați și simțitori la frumos și adevăr.
Cred cu toată convingerea că aceasta este esența creației lui Mugurel Pușcaș, acesta este gândul și crezul lui atunci când scrie acea poezie atât de frumoasă de dragoste, atât de simțitoare, de discretă, de tandră, care te cucerește, te învăluie șimțindu-i parcă parfumul iubirii celei de multe ori pierdute, uitate, trădate, ori rămasă în țandăra unul gând curat pentru a înfiora vremea clipelor din urmă ce vor să vină la fiecare.
Am simțit același lucru atunci când poetul se reîntoarce în colbul țărânei părintești, pe urma neștearsă a unui car cu boi din inima lui, în raiul copilăriei, în satul cel păstrător încă de frumos, de curat, de sfânt, de tradiții și obiceiuri milenare, acolo unde, în cuibarul veșniciei pământești părinții, bunii și străbunii lui adormiți în țintirimul de la biserică sau poalele dealului Bursucău , vegheați în eternitate de Scaunul Domnului ( masivul ce domină pitoreasca Vale a Mureșului - râul sfânt), l-au învățat toate câte i-au fost de folos mai apoi în viață: cinstea, vrednicia, smerenia, răbdarea, adevărul, dragostea de neam și țară și mai presus de toate credința, evlavia, smerenia în fața lui Dumnezeu, toate cele fără de care nu putem a fi oameni.
Aici își are locul binemeritat poezia religioasă, de atâtea ori invocată când poetul își aduce aminte de sfintele sărbători trăite de el cu mintea, inima și toată ființa sa pe vremea copilăriei, dar și simțămintele sale în raport cu divinitatea de care suntem încă atât de îndepărtați prin păcatele noastre cele zilnice.
De la iubiții lui dascăli a învățat ceea ce spune atât de convingător în poezia lui patriotică, că țara nu este o noțiune abstractă de care să facem caz atunci când ni se cere a ne dovedi patriotismul, că ea este crez, simțire, convingere, trăire, dăruire, toate venind din sfânta moștenirea lăsată de străbuni urmașilor de urmași până la el. Această poezie este adevărată, pornită dinăuntrul ființei sale, simțită, este crez și durere, neputință uneori, dar și speranță. Ea convinge, îmbărbătează, dă curaj, așa cum numai marea poezie poate să o facă.
Când scrie despre natură, pastelurile sale sunt picturi cu tonuri abia simțite, întrepătrunse, dar și cu tușe groase, accentuate, care scot în evidență, prin meșteșugite cuvinte, atâtea noi înțelesuri, atâtea stări sufletești care se contopesc cu tabloul, dându-i valoare, aură, dăinuire, substanță. Aici, în aceste poezii întrezărim sufletul poetului cel cuprins de tristețe, nostalgie, durere, compasiune, dar și de speranță, bucurie de copil nedisimulată, pură, venită din adâncul sufletului său, și revărsată în sufletul nostru cu dărnicie. Aceste poezii, alături de cele de dragoste, sunt poeme adevărate la care un suflet simțitor lăcrimează în taină încărcându-se de ceea ce îi lipsește: iubire, simțire, mângâiere, taină, preacurat.
Multe din poeziile acestui volum le-am ascultat, recitate fiind, sau montate în secvențe de clipuri. Sub această formă ele te transpun în ireal, te înalță în beatitudine spre divin, făcându-te să plutești într-o lume din care n-ai vrea să te mai întorci vreodată. Aici este esență pură de poezie, cea care îți încântă simțurile, care te farmecă, făcându-te să te simți că trăiești o clipă de dumnezeire.
Poate vi se pare că am spus lucruri mari, prea mari pentru a lăuda un poet de provincie neînzorzonat cu zeci și zeci de diplome, premii, recunoașteri internaționale (deși nici acestea nu lipsesc distinsului poet, acesta fiind laureat al mai multor festivaluri naționale sau internaționale de poezie ). Am cunoscut, ca fiecare dintre dumneavoastră dragi cititori și din aceștia, dar poezia lor nu m-a mișcat, nu m-a-nfiorat, nu i-am găsit frumusețe, gingășie, bun-simț, căldură, sinceritate, ca în poeziile lui Mugurel Pușcaș, cel care va rămâne cu siguranță în inimile noastre și pe care am vrea să-l citim și să-l recitim mereu.
În cuvântul meu nu am citat nici măcar un vers din creația autorului, pentru a vă lăsa dumneavoastră plăcerea de a-l savura și a vă îndulci cu mierea cuvintelor lui, pentru a-l cântări , judeca și aprecia singuri și a-l pune mai apoi în inima voastră spre neuitare.
Tocmai de aceea și cu atât mai mult, vă recomand acest volum de versuri în care autorul a adunat, a revăzut și a adăugat noi frumuseți la cele mai frumoase poezii ale sale și pe care cu generozitatea binecunoscută vi le dăruiește odată cu inima și sufletul lui.
Eu, simțitorul muritor, măruntul acestei lumi, trăitor vremelnic a unei clipe din veșnicie, în lăcrimarea unei tremurate pleoape și-n taina unui sincer gând, mă rog smerit la Măritul, să-l țină pe Mugurel Pușcaș mult timp viu în cuibarul poeziei, pentru ca el să ne poată dărui încă multe poezii ce să ne bucure inima și sufletul nostru
