Parcă îl vedem

Tristă, parcă tot mai tristă ne pare acea zi de 5 noiembrie a plecării dintre noi a marelui poet Adrian Păunescu, înnegrind fila calendarului în fiecare an al aducerilor aminte.

Aceasta-i și senzația pe care am avut-o, citind cartea prietenului și scriitorului Hajdu Gyõzõ, despre marele poet Adrian Păunescu. Citesc și parcă-l văd pe „poetul fără frontiere" aplecat peste versurile: „Dacă mâine ar începe lumea, / Ce-aș păstra din tot ce am acum / Și în calendare ar fi lunea, / Lunea începutului de drum. / După foc și pază-rea și fum?". Așa se întreba poetul. Nimic poetul n-ar păstra: „nici certificate de botez, nici buletine de identitate, nici tancuri, nici tunuri…", ci acel nume bun cum reiese din rândurile încredințate paginii de carte de Hajdu Gyõzõ: „Întreaga viață a lui Adrian Păunescu este o mărturie splendidă a adevărului rostit de Tamasi Aron: «Omul este mai mult decât scriitor!». Iar răspunsul lui Adrian Păunescu a fost cel care jura pe dragoste pentru frații maghiari: „Trebuie să ne fie limpede că separatismul, la care ne instigă unele forțe străine sau anumite fapte din țara noastră, nu are învingători. Pe acest «front» vom putea fi, cu toții, doar perdanți".

Iar de-ar fi acel început de nou Pământ, în viața asta de noroc și nenoroc, Adrian Păunescu scria: „Mă simt român, din bornă de plămân, / Născut și educat de Vale-Deal, / Dar, până la sfârșit am să rămân / Un trist și simplu om universal / Român, adică om universal". „Extremiștii și șovinii maghiari - scrie Hajdu Gyõzõ -, înstrăinați de acel sentiment de ură, ar fi trebuit, demult, să îi ceară scuze poetului Adrian Păunescu!, cel care a tradus în limba lui Eminescu, versuri ale poeților maghiari clasici și din literatura populară secuiască".

General cu epoleții aurii ai poeziei, încărcați de stele lirice, prin spațiile imaginare, imposibil de conceput, fără trăire, bucurie, dar și fără tristețe în acest timp blestemat al învolburărilor tot mai des azi stârnite printre noi, cei ajunși mai înspre seară, scriitorul Hajdu Gyõzõ precizează: „Crezul lui Adrian Păunescu despre prietenie, fraternitate, solidaritate este cel cunoscut. Dintre sentimentele sociale nu există unul mai stimulator decât manifestarea unității, a solidarității și a fraternității față de cel cu care împărtășim același destin istoric". Păunescu o făcea prin scris, o făcea prin spectacolele Cenaclului „Flacăra", dar și prin colaborarea la revista „Együtt - Împreună".

Prin acea pulbere de aur, amândoi, Gyõzõ și eu, îl vedem pe Adrian Păunescu, privindu-l cu acel ciudat sentiment că rămâne una din rudele apropiate și dragi. Și, pentru totdeauna, cu sentimentul ăsta am rămas, nu cu acele cuvinte săpate pe o piatră din Tomis: „Celor plecați, de noi nu le mai este dor!". Nouă, de cei luați dintre noi, Hajdu Gyõzõ ne dovedește că ne este dor, chiar ocupând acel loc pentru somnul veșniciei, sub acel braț al Crucii. Într-o întoarcere în timp, pe căile memoriei, Hajdu Gyõzõ amintește de vremurile, mai de demult, când poeziile „Analfabeților"", „Arestați țăranii!", „Rugăciune pentru satul românesc", „Doamne, ocrotește-i pe români!" și altele erau cenzurate, neconvenind mai-marilor zilei.

Hajdu Gyõzõ a fost „până la capăt" cu Adrian Păunescu, cu acel sentiment că „Literatura, poezia sunt mai presus decât politica cea oarbă și surdă". Îl vedem, îl știm, aproape siguri suntem că Adrian Păunescu, cu a lui rădăcină venind din pământul basarabean, altfel a auzit acea „Scrisoare din Basarabia", a lui Grigore Vieru: „Dragi, frați, de dincolo de Prut, //…// Mi-e dor de voi și vă sărut."

Scrisul lui Hajdu Gyõzõ, prin această carte dedicată lui Adrian Păunescu, este și o lacrimă din Transilvania noastră, care cade pe crucea nemuririi visurilor și versurilor lui, mai ales acum, când „De-un timp încoace s-a sfârșit urcușul, / E toamnă și, spre seară, e și frig".

Adrian Păunescu a tradus și a fost tradus din și de poetul Ferenc Barany, iar în ziua în care România a devenit mai săracă prin plecarea dintre noi a lui Adrian Păunescu, Hajdu Gyõzõ scria: „Vei rămâne cu mine și ca un frate român de neuitat, dar și ca un poet de geniu ale cărui poezii vor vibra necontenit, precum în inimile milioanelor de admiratori ai poemelor tale".

Anii au trecut. Dușmanii l-au urât. La București i-a fost inaugurată statuia din Grădina Icoanei, la Craiova, din inima lui, bustul i-a fost inaugurat „în dangăt de clopot".

Cu gândul pregătirii pentru aniversarea Centenarului Marii Uniri de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, Hajdu Gyõzõ i-a dedicat pagini poetului în „Cuvântul liber", considerând că „Adrian Păunescu este contemporan cu noi!", cel care, referindu-se la revista „Együtt - Împreună", spunea: „«Împreună» este mai puțin greu!".

Prietenul și scriitorul român, de etnie maghiară, mare iubitor de Românie, al cărei cetățean este, prin cartea de față Hajdu Gyõzõ dorește să alunge acel vânt de uitare pe acest pământ, și frigul din acea „lumină îngerească" a Sărbătorilor, a viitorului an 2017, prin care, pe Adrian Păunescu îl vedem trecând, maiestuos, ca un pașă al poeziei, până și în amintirile noastre, dintr-un alt viitor amurg.

 

Lasă un comentariu