„Am venit să colindăm / La mulţi ani cu bine / Şi la gazde să urăm / La mulţi ani cu bine"

Noaptea de Revelion, o noapte binecuvântată la cumpăna dintre ani poleită pe trotuare cu o pojghiţă de gheaţă scânteietoare, oglindită de lumina becurilor stradale. Pe străzi mai nimeni, ţipenie de om, câte-o pereche de umbre răzleţite se fac nevăzute, luând cap compas te miri ce destinaţie sau petrecere organizată în vreun restaurant mai select. La poartă-mi au început să apară urătorii, dar nu aceia pe care i-ai fi aşteptat să îi vezi, ci ciopoare de copii de ţigani, în a căror ceată pestriţă intră de la pruncii de câţiva anişori până la mamele lor. Se îngrămădesc insistent să-i primeşti, „mâncaţi-a-şi" şi să-ţi spună „pluguşorul" într-o limbă mitraliat-scâlciată, ca apoi nici bine să plece, se iţesc alţi şi alţi „parpandei" sfătoşi nevoie mare, doi cu uratul, altul cu clopoţitul şi unul cu biciul, şi-apoi să te ţi urătură…! Mi-a plăcut un colind cântat, de o trupă de bărnăcuţe urătoare, din câte se pare, obicei la ţiganii din zona Târnavelor, iar vocile uşor plângătoare, într-o modulaţie doinită, asemenea unui colind anume conceput să-ţi trezească ţie, ca gazdă, o anumită stare de ascultare. Ce mai, oamenii ştiu să-ţi atingă coarda vibrantă a sufletului. „Prin zăpadă pe poteci / La mulţi ani cu bine / Vin v-o tri-patru dieci / La mulţi ani cu bine/ Zise unul dintre ei / La mulţi ani cu bine / Să intrăm să colindăm / La mulţi ani cu bine / Şi la gazdă să-i urăm / La mulţi ani cu bine / Ne rugăm la sfântul soare / La mulţi ani cu bine / Să ne ierte de păcate / La mulţi ani cu bine / Fire-ai gazdă sănătoasă / La mulţi ani cu bine / Cu familia din casă / La mulţi ani cu bine…". O însăilare de versuri altoite, care prin cântec îşi află rostul dând „ascultătorului - gazdă" răgazul necesar să cotrobăiască câţiva criţari împărţiţi frăţeşte de inventivii urători. De fapt, acest obicei al uratului, cândva avea alţi componenţi, adică locuitorii satelor, cei care după ce şi-au adăpat şi hărănit vitele, îşi îmbrăcau straiele portului popular dându-şi întâlnire la unul dintre ei, ca apoi să pornească pluguşorul uratului de la o casă la alta. Ocazie în care, acolo unde poarta era încuiată, era scoasă din ţâţâni, şi-apoi să te ţi umblătură, cel vitregit recuperând-o din te miri ce margine de vale sau vârf de deal, şi acest lucru după o zi sau două de căutat, sau cădea la pace cu cineva care „întâmplător, din auzite" ştia cam pe unde i-ar fi gospodarului poarta. Dar pentru acest lucru, păgubitul trebuia să plătească o litră de vin sau una de rachiu întors, iar gazda nevoie mare, după ce achita datoria îşi recupera bunul. Din păcate, aceste obiceiuri se pierd în negura vremurilor, cu fiecare generaţie, rămânând neuitările celor mai în vârstă, cei care au pregustat din plin frumuseţea acelor sărbători întroienite de ierni. Acum sunt la modă barurile, jocul despuiatelor la bară, şampanie cât cuprinde, băuturi fine ale căror preţuri pe-o sticlă gonflată nu rareori depăşesc cât laptele muls de la două vaci bune pe două sau trei luni. Încet, încet, odată cu pierderea acestor obiceiuri, ne pierdem şi identitatea, lucru ştiut, globalizarea mai ales aici la noi răvăşeşte decât face bine. Poate precum vorba proverbului „Dă-i, Doamne, mintea românului cea de pe urmă" se va trezi în inima şi mintea românului acel dor de obârşii, găsind drumul atâtor tradiţii, obiceiuri, risipite în negura vremurilor tot mai uitate. Aşa cum spunea un profesor părinte, şi el plecat în lumea de dincolo „altfel ne ducem neamul de-a râpă".

Vă doresc iubire de semeni, frăţietate, sănătate şi bucurii cât vă cuprinde sufletele. La mulţi ani, dragi români, oriunde vă veţi afla!

 

Lasă un comentariu