Am mai stat încă o ediţie de festival (Concursul de Creaţie Literară „Ion Creangă", de la Brăila) la taclale cu tinerii mei cititori, care au comentat poeme din volumul „La taclale cu Dumnezeu", Editura Vatra veche 2016) încântat, ca de fiecare dată, de libertatea lor de interpretare, fără prejudecăţi, fără preţiozităţi gratuite, dar foarte pretenţioşi în stilul prezentării, grijulii, atenţi la detalii, neparcimonioşi în judecăţi de ansamblu.
Trebuie să recunosc că, şi de această dată, în cele 622 (!) de pagini de comentarii, adunate între coperţi de carte), mi-au părut simpatici şi cei care au căutat să-şi depăşească într-un fel condiţia, încercând să dea ce e mai bun în ei, într-un teritoriu lipsit de tentaţiile „copy paste-ului"!
Impresia generală este însă de încântare, constatând, iar şi iară, că mai sunt elevi... silitori, citiţi, capabili de performanţe critice. Nu ştiu dacă printre cei aproape două sute de comentatori (unii au rămas în străfundurile internetului, nereuşind să le descarc corespondenţa) se găsesc potenţialii critici şi istorici literari de mâine, dar, cu siguranţă, cei mai mulţi şi-au format capacităţi axiologice, şi-au educat gustul, şi-au format capacitatea de a distinge binele de rău, urâtul de frumos.
Pe de altă parte, nu pot să nu constat şi preocupările multor profesori de a forma tineri cu preocupări culturale, tineri provenind din cele mai variate şcoli, inclusiv din cele mai îndepărtate aşezări româneşti, într-un învăţământ situat într-o derută administrativă continuă, într-o nesiguranţă şi vulnerabilitate ale condiţiei de dascăl.
Ca autor, mă consider un privilegiat care, graţie unei iniţiative inedite, originale, a profesoarei Angela Olaru, unul dintre cadrele didactice de la vârful şcolii brăilene, dar şi al şcolii româneşti, a fost citit de foarte mulţi tineri şi noi lectori, care au acceptat să se întâlnească cu poezia contemporană şi cu un scriitor care nu se află în centrul atenţiei literare, pentru că, dincolo de opera sa, a refuzat să se înroleze în găşti literare gălăgioase, care-şi promovează ortacii cu orice preţ şi prin orice mijloace.
Unul care nu şi-a mai trimis de ani buni cărţile la asociaţiile de scriitori pentru a-i fi premiate, considerând că modul de acordare al acestora nu mai are prea multe în contact cu valoarea ci cu... echipa. De-aceea surpriza a trei premii importante (Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu", ediţia 2014, şi Premiul Eminescu la Festivalul Internaţional de Poezie Eminescu, ediţia 2016, Premiul Special al Juriului la Festivalul de Poezie „Vasile Voiculescu, ediţia 2016) au venit să compenseze îndărătnicia mea de a refuza actuala formulă de acordare a premiilor literare, pentru cărţi care nu se citesc!
Cel mai important premiu rămâne pentru mine însă aplecarea asupra textelor mele a celor mai noi cititori de literatură, cu prospeţimea şi energia tinereţii, cu sinceritatea celor nepervertiţi de vremuri, de conjuncturi, de mode.
E aceasta recompensa supremă pentru un scriitor şi nu e loc nici pentru ipocrizii, nici pentru false modestii.
O astfel de antologie îţi dă sentimentul tonifiant că ai stat la taclale cu cititorii tăi, chiar dacă nu mai ai drept la replică, tu consumându-ţi dreptul la cuvânt odată cu trimiterea în lume a unor cărţi, texte etc.
Cu adevărat cred că cititorul rămâne stăpân şi frate, într-o complicitate care întreţine însuşi actul creaţiei, într-o lume în care sunt în pierdere de viteză atâtea lucruri cândva sfinte.
