În mediul academic și nu numai, din dorința de a scoate în evidență consistența și importanța comunicării în spațiul public, s-a încercat o similitudine între comunicare și cuminecare, fără a se prejudicia, într-un fel, semantica și etimologia cuvântului, cu toate că procesul de liber-schimb al vorbelor, intrinsec comunicării, se deosebește radical de descărcarea lăuntrică emoțională, ca în cazul cuminecării.
Probabil, că s-a pornit de la aserțiunea potrivit căreia cuvântul, ca mijloc de comunicare între oameni, are și o anumită doză de sacralitate.
Domeniul de definiție al sacralității, ca atribut al cuvântului, nu poate fi decât Dumnezeu, care, printr-o logică celestă, conform Evangheliei după Ioan, a spus: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul."
Ca o chintesență a acestui silogism, să nu-i spunem concluzie (ar fi o apreciere vulgară în acest context), cuvântul întrupat a fost Iisus, Fiul lui Dumnezeu.
Pornind de la acest silogism cu valoare de adevăr absolut și relaționându-l cu comunicarea din spațiul public, mai ales cea din campaniile electorale, ajungem ușor la concluzia, de data asta pământeană, terestră, că acele cuvinte pe care le rostesc majoritatea politicienilor nu au nimic comun cu adevărul, etica și moralitatea conținutului lor și, cu atât mai mult, nu promovează doctrine și ideologii, care să-i deosebească între ei. Se spune că omul a descoperit limbajul ca să-și ascundă gândurile.
Diferența specifică, doctrinară și ideologică, ar trebui transpusă în programe politice, care, în final să fie transformate de aleși în politici publice, iar genul proxim ar trebui identificat în sinceritatea comunicării și în verosimilitatea și moralitatea ideilor exprimate.
De fapt, comunitatea politică, de-a lungul anilor, ne-a demonstrat din plin că s-a transformat într-o comunitate obscură, care, de fapt, are un singur obiectiv: PUTEREA. Și nu orice putere. Cred că majoritatea politicienilor noștri (după cum au și demonstrat în legislatura trecută) au preferat mai mult un gen de putere care să-i avantajeze și anume PUTEREA UTILITARĂ, a cărei deviză o găsim în sintagma îți dau, ca să-mi dai, ignorând cu bună știință PUTEREA BAZATĂ PE PRINCIPII, adică o putere etică.
Făcând o scurtă incursiune în istorie, în zorii democrației, putem observa foarte limpede că drepturile naturale ale omului au fost cedate voluntar unei asociații cu scop moral pentru ca el, OMUL, să-și poată apăra valorile fundamentale: viața, libertatea, proprietatea, familia etc.
Consider că este o iluzie faptul că timpul, ca și categorie fizico-filozofică trece. Timpul este același și a fost același și în perioada marilor gânditori antici. Se schimbă numai mediul înconjurător care dă impresia de scurgere a timpului.
Așa că, politicienii noștri ar trebui să abandoneze lupta cu timpul, cu vremurile, ar trebui să facă tot ce le stă în putință pentru schimbarea mediului ambiental, al stărilor și lucrurilor ce ne înconjoară.
Este foarte simplu să identificăm actori politici, fie ei și formațiuni politice, care, deși se recomandă a face parte dintr-o ideologie sau doctrină politică, să nu aibă nimic în congruență cu subiectul pe care vor să-l abordeze în campania electorală.
Cuvintele politicienilor noștri nu au o încărcătură științifică menită să se identifice cu o anumită doctrină, ci, unii dintre ei, au un comportament electoral lipsit de orice cultură politică, neștiind să disemineze în fața alegătorilor cu claritate și adevăr valori politice, care să-i facă credibili în fața cetățenilor. Partidele politice ar trebui să arunce în lupta politică oameni de o certă valoare intelectuală și morală, cunoscuți în arealul lor social și comunitar ca cetățeni demni de a fi promovați în forul legislativ al țării.
În comunicarea publică există o butadă pe care cred că au îmbrățișat-o și o îmbrățișează și în continuare politicienii noștri potrivit căreia a promite este o virtute, iar a te ține de cuvânt este o prostie! Această formulă alegorică, din păcate, a intrat în circuitul sangvin al aleșilor noștri și se află într-o disonanță cognitivă flagrantă cu acel principiu platonian potrivit căruia fiecare cetățean trebuie să facă doar acele lucruri pentru care a fost pregătit, sau, mai pe românește, omul potrivit la locul potrivit.
Parlamentarii noștri, deși unii dintre ei au o solidă cultură politică, practică în spațiul public un discurs incoerent din punct de vedere logic pe de o parte, iar pe de altă parte discursul lor politic nu este de masă, ca efect al organizării sociale democratice, ci mai degrabă este un discurs stereotip, plictisitor și de multe ori manipulatoriu, bazat pe promisiuni gratuite și nefundamentate științific și economic, atribute care ne situează mai degrabă într-o democrație extremă, în proximitatea anarhiei.
Este de notorietate faptul că, în anii electorali, există o anumită vânzoleală politică, amestecată cu promovarea în rândul electoratului a unor idei politice maniheiste, de genul partide bune și partide rele, politicieni buni și politicieni răi, programe bune și programe populiste etc., inducându-se confuzie cu bună știință în rândul cetățenilor, astfel încât alegătorul să nu mai știe al cărui cetățean este și cu cine sau pentru cine votează: este cetățean al statului, este cetățean european sau cetățean al statului global?
Mai nou, se poate observa cu ușurință că discursul politicienilor de imagine, al actorilor politici participanți la alegeri, are la bază o altă retorică și anume relaționează binele comun cu efectele benefice ale globalizării, astfel încât să dea bine și din punct de vedere doctrinar, cât mai ales ideologic. Pentru necunoscători, subliniez faptul că doctrina este discurs, iar ideologia este analiză, mai concret, ideologia este genul, iar doctrina este specia.
Mergând cu analiza mai departe, subliniez că ar fi incorect din partea mea, ca cetățean, să nu aduc în discuție unele merite incontestabile ale parlamentarilor noștri mureșeni în legislația care s-a încheiat. Nu voi da nume, pentru a nu aduce prejudicii imaginii altora, dar pe retină mi-au rămas figuri de parlamentari, e drept, foarte puțini, din tot spectrul politic, cu care ne putem mândri.
