Andrei Mureșanu (1816 - 1863) (I)

S-a născut în 16 noiembrie 1816, în Bistrița, într-o familie modestă. Tatăl său Teodor ținea în arendă la Bistrița o moară de argăsit scoarță. Împreună cu soția sa Eftimia au avut trei copii. Tatăl moare de timpuriu în anul 1831 la vârsta de 50 de ani, iar grijile și greutățile familiei au rămas pe seama mamei Eftimia.

Arborele genealogic al familiei Moroșenilor este de obârșie maramureșeană. Iacob Mureșianu (1812-1887) era fiul preotului Ioan Moroșan din Rebrișoara, județul Bistrița-Năsăud.

În istoriile literare și dicționare Iacob Mureșianu e prezentat ca fiind văr cu Andrei Mureșianu, în schimb Teodor Tanco arată că între ei nu era niciun grad de rudenie, doar relații de amiciție și o coincidență a numelui, „Mureșanu".

În anul 1825 Andrei Mureșanu e primit ca elev la Școala normală săsească din Bistrița, iar ulterior trece la Școala călugărilor piariști din același oraș.

Continuă studii de teologie și filosofie la Blaj. Aici îl cunoaște pe Gheorghe Barițiu cu care va lega o trainică prietenie. Chemat de G. Barițiu în anul 1838 la Brașov este numit institutor și apoi profesor la Gimnaziul romano-catolic pe care îl conducea, gimnaziu la care preda și publicistul Iacob Mureșianu limba latină. Din anul 1839 Andrei Mureșanu începe să colaboreze la publicațiile lui G. Barițiu Gazeta Transilvaniei și Foaie pentru minte, inimă și literatură cu articole și poezii.

Debutează în anul 1839 în Foaie pentru minte, inimă și literatură cu poezia Fetița și păserica. Semnează poeziile cu pseudonim - Urziceanu, Eremitul din Carpați etc. Versurile de început au fost scrise în maniera poeților Văcărești, sub influența poeziei romantice franceze și a poeților din Principate: Heliade Rădulescu, Bolliac, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu.

Andrei Mureșanu era erudit și poliglot în buna tradiție a Școlii Ardelene, cunoscând bine limbile latină, germană, franceză, maghiară. Astfel publică articole, istorioare, fabule în versuri, unele prelucrate după Schiller, Bûrgher, Herder etc. A făcut traduceri din Nopțile lui Young și din Analele lui Tacit.

În anul 1848 este printre fruntașii Revoluției din Transilvania, alături de Iacob Mureșianu, Gh. Barițiu, I. Popasu, I. Bran, P. Vasici și alții. Cu acest prilej, Andrei Mureșanu scrie poezia Un răsunet, care a devenit marșul revoluționarilor români din Ardeal.

În luna mai a anului 1848 acest imn a fost pe buzele tuturor românilor prezenți la istorica adunare de la Blaj pentru ca în iunie să răsune la Iași, la Islaz și la București. Participant la Revoluția din 1848 în Transilvania, trece după înfrângerea ei în Muntenia împreună cu G. Barițiu.

S-a stabilit ulterior la Sibiu unde a activat ca și funcționar și translator la Buletinul Oficial al Guvernului. Ca un slujitor credincios, a închinat ode și imnuri reprezentanților imperiali de la Viena. A refuzat propunerea lui Simion Bărnuțiu de a trece munții pentru a ocupa o catedră la Iași. La Sibiu a colaborat la ziarul local Telegraful român. Articolele publicate dezvăluie o bună cunoaștere a istoriei românilor, a stărilor sociale din Transilvania. A tradus din Cronicile săsești capitole referitoare la anii de domnie a lui Mihai Viteazul.

Având sănătatea șubredă, Andrei Mureșanu este pensionat de tânăr în anul 1861. Se retrage la Brașov, unde în anul 1862 își tipărește în volum poeziile originale, articole, traduceri, volum care avea să fie premiat la Astra.

Andrei Mureșanu și-a găsit prematurul sfârșit în sărăcie și cu mintea tulburată la 23 octombrie 1863 lăsând în urmă un băiat pe nume Gheorghe, elev în clasa a VII-a de gimnaziu, o fetiță Elenora ce nu împlinise un an și soția Susana, născută Greceanu.

Andrei Mureșanu a avut parte de o înmormântare cu pompă în cimitirul Bisericii Sfânta Treime din Brașov.

Ca și poet, lirica lui Andrei Mureșanu a evoluat într-un mod asemănător cu cea a poeților din Principate Grigore Alexandrescu, Bolliac, Bolintineanu, Vasile Alecsandri, de la lirica sentimentală cu tendințe pesimiste spre o poezie socială și patriotică. În poeziile Către nori, Așa mi-a fost ursita, O privire peste lume, Glasul unui român e vizibilă influența liricii lui Lamartine și a elegiilor de tinerețe ale lui Grigore Alexandrescu. Viața în care stăpânesc nedreptățile și răutatea fac din poet un spirit răzvrătit împotriva ordinii terestre, a stării de asuprire în care trăiește națiunea.

Depășind faza oscilațiilor poetul va cultiva meditația patriotică în care sentimentul de răzvrătire față de asupritorii poporului său capătă accente violente.

Lirica patriotică a lui Andrei Mureșanu culminează cu poezia Un răsunet, scrisă în focul evenimentelor revoluționare de la 1848 pe melodia lui Anton Pann.

Poezia sintetizează aspirațiile eterne ale unui popor, libertate, unitate și demnitate națională în care cuvintele capătă un timbru de alarmă.

Poezia a devenit marșul revoluționarilor ardeleni, o adevărată marseilleză românească (cum a numit-o Nicolae Bălcescu) care a mobilizat poporul la luptă și a asigurat autorului gloria de poet al revoluției și de bard național prin tonul ei mobilizator prin patosul chemării la luptă. Poetul se închipuie un tribun care vorbește în numele neamului oprimat invocând vitejia străbună și vestind profetic în cadențe ample momentul decisiv al deșteptării. Poezia a devenit după anul 1989 imnul național al României, consecință a faptului că ne-a însoțit o istorie în care momentele de cumpănă și nădejde au găsit în accentele energice ale acestui cântec expresia cea mai potrivită.

Poezia exprimă aspirația poporului spre libertate, hotărârea de a se ridica la luptă împotriva tiranilor care-l asupresc.

„Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!"

Pentru deșteptarea națiunii române poetul evocă trecutul neamului, exprimă mândria noastră etnică produsă de conștiința originii nobile romane.

„Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman

Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian."

Poemul invocă momente înălțătoare ale trecutului istoric pentru a-i îmbărbăta pe revoluționari, se referă semnificativ la Mihai, Ștefan, Corvin, ei ilustrând în fața lumii eroismul poporului român din Principate.

„Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,

Româna națiune, ai voștri strănepoți,

Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine

«Viața-n libertate ori moarte!» strigă toți."

Chemarea la luptă nu se adresează doar națiunii române din Transilvania, ci întregului popor român. Ideea unirii tuturor românilor în lupta pentru libertate împotriva despotismului străbate întregul poem.

„Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate

Și oarba neunire la Milcov și Carpați!

Dar noi, pătrunși la suflet de sfânta libertate,

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată

Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!"

Poezia respiră vigoarea patriotică și revoluționară, într-o armonioasă împletire de marș militar ce a însoțit soldații români pe câmpurile de bătălie.

S-au scris cuvinte elogioase despre poemul Un răsunet a lui Andrei Mureșanu.

Aron Densușianu rostea în anul 1887 cuvinte cu o mare încărcătură afectivă despre acest poem:

„Iată dar că acest admirabil și neasemănat cântec, într-un cadru restrâns, împreună, tot ce a existat mare în bine și în rău, în fericire și nefericire, în viața noastră, toți românii, toate credințele și aspirațiunile lor, plângerile sorții lor, ca și răsunetele de eroism, blestemul tiraniei, ca și îndumnezeirea libertății, sunt descrise cu atâta strălucire, cu atâta vigoare și zbor, încât se pare că la creațiunea acestui cântec serafimii i-au dat poetului condeiul din aripa lor de foc. În acest cântec este revărsat un spirit biblic, o gravitate profetică...

Acest cântec este un corp în care totul este cap și inimă și prin urmare nu poți înstrăina nimic fără să distrugi totul."

Încrederea în viitor în libertatea și dreptatea socială au constituit coordonate esențiale ale poeziei patriotice din acești ani.

Poetul cântă năzuințele națiunii sale deoarece speranțele legate de lupta eroică în revoluție fuseseră înșelate.

În poezia Un devotament familiei Hurmuzache întâlnim vibrante îndemnuri adresate poporului român.

„De n-a pierit românul când nu vedea lumină,

Când simțul libertății era ucigător

Acum când tirania se zbuciumă-n dureri

Tu, dragule române, mai crezi că o să pieri?"

În poezia România la 1854 întâlnim protestul poetului împotriva războaielor aducătoare de nenorociri pentru omenire și a tiranilor care le dezlănțuie.

„Țăranul lasă aratul, familie și casă

Părinții nu-și văd fiii deloc sau mai mulți ani

Se naște lipsă-n țară, nevoile apasă

Iar oastea pe unde calcă, câștigă tot dușmani."

Imaginea poetului exponent al unui întreg popor, tonul grav, sumbru și răzvrătit cu rezonanțe biblice inaugurate în poezia ardeleană de Mureșanu le vom regăsi amplificate în lirica lui George Coșbuc, Octavian Goga, Aron Cotruș și alții.

Publicistica lui Andrei Mureșanu cuprinde o serie de articole referitoare la probleme ale creației literare și artistice din care se poate înțelege concepția estetică a autorului gândirea sa filosofică și socială: Artile sau măiestriile cele frumoase; Românul în privința muzicii; Românul în privința picturii (1853) cuprinde un ciclu de articole care sintetizează dezvoltarea artelor de-a lungul secolelor văzute sub influența lui Herder, în legătură cu evoluția istorică și socială a popoarelor cu o atenție particulară la evoluția artelor la români.

Autorul evidențiază faptul că artistul e influențat în opera sa de natură și de societatea în care trăiește.

Arta are o eficiență mobilizatoare în lupta pentru progresul societății pentru o orânduire mai dreaptă în viața omenirii. Pentru Mureșanu înflorirea artei e condiționată de libertatea socială, de organizarea statului după legi drepte și morale. Marii artiști nu apar decât în societățile întocmite rațional într-o desfășurare liberă a puterilor sufletești.

Câteva reflexii asupra poeziei noastre (1844) în care autorul relevă frumusețea poeziei populare pe care o recomandă ca și Russo și Vasile Alecsandri drept model pentru poezia cultă. Autorul se referă la nevoia de a cultiva limba română, limba oficială a statului în Principate. Aceasta remarcă o face poetul și în poezia La muza mea, un adevărat manifest poetic pentru cultivarea limbii române.

Poezia e definită după Goethe ca un simțământ viu de a cuprinde lucrurile din lume, după toate împrejurările lor și puterea de a le reproduce sau răspica cu grație și suavitate. Poezia trebuie să se afle în slujba unor înalte idealuri sociale și naționale. Autorul atenționa faptul că a sosit momentul criticii și după exemplul revistelor din Principate făcea observații pe marginea poeziilor primite la redacția Foii pentru minte, inimă și literatură, urmărind mai ales respectarea regulilor de prozodie și dădea ca model poezia populară care a fost elogiată și în articolul Românul și poezia lui în care subliniază și semnificația națională și socială a poeziei.

(va urma)

Lasă un comentariu