„Timpul Maimuţei" - „O aplicaţie a «genelor culturale» asupra modelului cultural-comportamental al neamului românesc"

Distribuie pe:

Parcurgând cartea dnei Mariana Cristescu, „Timpul Maimuţei", după ce am citit mottoul „Îmi este mai teamă de o armată de 100 de oi conduse de un leu, decât de o armată de 100 de lei condusă de o oaie!" (Talleyrand), mi-am amintit două ziceri. Prima, cea a lui Garabet Ibrăileanu: „Ce păcat că omul, în loc să se tragă din bunul şi blândul elefant se trage din lubrica şi sângeroasa maimuţă!", iar mai apoi cea a lui Herodot, despre geţi, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci" şi blestemul tracic al dezunirii, al discordiei, invidiei şi nimicniciei, expresie parcă a urii faţă de sine. Un blestem moştenit, în ciuda faptului că a fost, poate, primul popor creştinat, de neamul nostru românesc.

Citind mai departe, mi-am amintit de domnul Jourdain a lui Moliére, cel care vorbea în proză fără să ştie, atunci când mi-am dat seama că Mariana Cristescu este o memeticiană, fără ca de fapt să-şi dea seama de acest lucru.

A te ocupa de meme, chiar dacă nu eşti conştient de asta, mi se pare un fapt absolut remarcabil. Trebuie să ai calităţi deosebite şi mai ales un sistem axiologic foarte solid. Dar ce sunt memele? Dacă ar fi să forţăm puţin, memele ar putea fi considerate „genele culturale" ale omenirii. Termenul a fost introdus de geneticianul Richard Dawkins, unul dintre cei mai mari specialişti în domeniu, în monumentala sa carte „Gena egoistă". El utilizează termenul de memă/meme pentru a defini un fel de trăsătură molipsitoare a unor elemente fragmentare de cultură şi civilizaţie. Trăsăturile atrăgătoare imediat sesizabile ale memelor - ingeniozitatea, frumuseţea sau adevărul lor -, adică „designul", contribuie la „selecţia culturală" şi răspândirea acestora.

Memele (producţiile folclorice, naraţiunile populare, melodiile, miturile, ideile tehnice, culturale, politice, modurile comportamentale etc.), în funcţie de caracterul şi atractivitatea lor, se transmit pe „orizontală" de la individ la individ, de la un creier la alt creier, dar şi de la o generaţie la alta, cucerind psihicul colectiv.

Dawkins trasează o analogie între selectarea genelor favorabile supravieţuirii indivizilor speciei umane cu selectarea memelor care ar avea o contribuţie esenţială la constituirea modelelor cultural-civilizaţional-comportamentale (atitudinale), deci al stilului de existenţă ale diverselor colectivităţi umane care a contribuit la supravieţuirea acestora.

După opinia mea, aceasta e materia/obiectul cărţii „Timpul Maimuţei". Mai exact, dna Mariana Cristescu face o aplicaţie a „genelor culturale" asupra modelului cultural-comportamental - cu bunele şi relele sale - al neamului românesc, ale cărui meme mioritice - iar acest cuvânt nu are nimic peiorativ, cum încearcă să susţină cu imbecilă seninătate tot felul de semidocţi cu pretenţii - sunt genele culturale ale unui popor de supravieţuitori. Noi, toţi, suntem urmaşii unor supravieţuitori - calitatea memelor noastre asigurându-ne supravieţuirea. În acest sens, îmi permit să revin asupra acestui subiect, la sfârşitul alocuţiunii, cu un fragment din cartea unui mare istoric, Nicholas M. Nagy Talavera, care a făcut poporului român cel mai realist şi mai măgulitor portret.

Revenind, mai mult decât o reunire de creaţii publicistice, cartea este constituită de o structură de eseuri având un numitor comun: analizarea implicită a valorilor cultural-comportamentale care permit manifestarea, dincolo de întâmplare, a unor fenomene şi atitudini. Titlurile spun aproape totul: Dorita re-unire; Încotro, homo sapiens?; Gloria, tristă marfă!; Nevoia de boieri; Cine-şi măscăreşte legea ca noi?; Cine (nu) se teme de Avram Iancu?; România, din nou, „drumeţ în calea lupilor", „Gloria Constantini" sau... întoarcerea pe scut; Iubim prea puţin şi uităm prea repede.

Am enumerat doar câteva titluri şi veţi fi de acord că sunt nu numai incitatoare, ci şi deosebit de expresive. Aşa cum sunt şi mottourile, dintre care unul spune: „Îmi scot moartea la defilare ca pe o târfă ieftină aruncată în drum" (Încotro, homo sapiens?). El aparţine chiar Marianei Cristescu şi trebuie să recunosc că rareori am citit ceva mai tulburător pe această temă. Poate doar un vers al marelui poet italian Giuseppe Ungaretti: „La morte si sconta vivendo" - „Moartea se ispăşeşte trăind". Un adagiu pe care mulţi îl descoperim prea târziu.

Cartea e scrisă deosebit de bine, cu un respect maxim faţă de cititor, o atitudine care provine din respectul faţă de sine al autoarei, respect care, la rândul său, derivă, cred eu, din faptul că Mariana Cristescu ştie foarte bine că în viaţă nu există învinşi şi învingători, ci doar supravieţuitori. Ca şi dumneavoastră, ca şi mine. Ca dovadă că înaintaşii noştri au avut nu numai gene bune, ci şi meme bune.

Iar în final, acel fragment din cartea „Fascismul în Ungaria şi România" a istoricului evreu-ungur, naturalizat american, Nicholas M. Nagy Talavera:

„Românii dau dovadă de o indestructibilitate care, uneori, depăşeşte puterea de înţelegere a occidentalului. Lunga experienţă a supravieţuirii i-a învăţat că orice cădere se transformă în ocazii nebănuite şi că, până la urmă, vor reuşi, întotdeauna, să se ridice în picioare. Acest popor fatalist, realist şi flexibil, aflat la graniţa dintre Răsărit şi Apus, a profitat de pe urma marilor lecţii ale istoriei cultivând în toate un superb simţ al provizoratului şi vremelniciei."

(Alocuţiune rostită în ziua de 28 decembrie 2016, la „Punţi de lumină")

 

Lasă un comentariu