Rostind în ziua de 9 mai 1877, de la înalta tribună a parlamentului român, memorabilele cuvinte: „ ... sîntem independenți, sîntem națiune de sine stătătoare... sîntem o națiune liberăși independentă ...", Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe de atunci, vestea în fața întregii lumi hotărârea cârmuirii țării de proclamare a independenței de stat a României și totodată dădea expresie convingerii adânci și simțirii înalte de care a fost însuflețit poporul nostru în toată curgerea anilor existenței sale. Pământ străin n-a râvnit să cucerească niciodată poporul nostru, iar la cotropirea altor popoare nu și-a abătut nicidecum gândul. Recunoscând și respectând dreptul tuturor popoarelor de a-și făuri viața lor liberă, poporul român și-a croit, în același timp, și drumul său propriu în istorie, străduindu-se să-și clădească o viață a sa, înlăuntrul hotarelor sale și să coopereze în tot felul cu popoarele vecine. Dar, când vitregiile vremurilor l-au silit să se apere de cotropire, sau împilare, s-a ridicat cu arma în mână împotriva năvălitorilor, pentru a-și apăra libertatea, săvârșind fapte de vitejie care au intrat în istorie înveșmântate în nimb de legendă. În cartea vieții sale poporul nostru a înscris, în adevăr, cu litere de foc pagini de vitejie, dar n-a izbutit să-și păstreze totdeauna independența sa totală.
Independența este starea de viață proprie, liberăși demnă a unui popor. Ea cuprinde dreptul fundamental, inalienabil al oricărui popor de a se cârmui singur în statornicirea așezărilor sale lăuntrice și ale relațiilor cu alte popoare, precum și în desfășurarea și dezvoltarea vieții sale, este însăși condiția de existență liberă a unui popor cu identitate proprie. De aceea, fără independență, un popor este lipsit de posibilitatea de a-și făuri o viață a sa, proprie, în țara sa, precum și de a-și aduce contribuția sa liberă la viața întregii lumi. Lipsit de independență, un popor nu-și poate dezvolta, în libertate și după nevoile și interesele sale, istoria sa proprie. Independența poate fi suprimată cu forța, pentru o vreme mai scurtă sau mai îndelungată, dar, ca element constitutiv al ființei unui popor, ea nu poate fi dezrădăcinată din conștiința lui. Statul nostru a putut fi împărțit, pierzându-și unitatea sa administrativă; a putut fi supus unor dominații străine. Dar nimeni n-a putut să dezrădăcineze din ființa națiunii noastre conștiința originii sale daco-romane, certitudinea autohtoniei în spațiul terestru carpato-dunărean, memoria istorică a continuității viețuirii sale neîntrerupte pe pământul strămoșilor și voința sa neclintită de a-și păstra și desăvârși identitatea sa. Toate strădaniile și luptele poporului nostru, de-a lungul veacurilor, de la plămădirea lui până la războiul pentru eliberarea patriei, sunt strâns legate de voința de independență, libertate și unitate națională. Mai rodnică în înfăptuiri, datorită sporirii eforturilor întregului nostru popor și unor condiții istorice deosebite, etapa istoriei noastre din secolele XIX și XX ne-a adus treptat unirea, independența, libertatea și suveranitatea națională.
Cucerirea independenței este desigur o piatră de hotar în istoria României. Importanța acestui eveniment a sporit însă în intensitate prin asocierea lui cu revenirea pământului dobrogean al strămoșilor noștri la patria mamă. În procesul ireversibil de unire a țărilor românești, care s-a manifestat cu tărie în 1859, se face un nou pas, la sfârșitul lunii noiembrie 1878, când, după aproape cinci secole de viață sub jug străin, ținutul românesc dintre Dunăre și mare redobândește posibilitatea de a se uni cu țara. Acest proces istoric a continuat, aducându-ne o nouă înfăptuire, la 1 Decembrie 1918, prin actul măreț al unirii Transilvaniei cu România.
După războiul de independență din 1877-1878, recunoscută de țările europene ca stat suveran, țara noastră a dobândit dreptul și posibilitățile de a-și îndruma pașii ei, în mod liber, pe calea dezvoltării vieții ei pe plan extern și intern. Întreaga activitate politică, economică, socialăși culturalăa intrat pe făgașul progresului. O nouă legislație a reflectat schimbările în situația politică a țării, industria a intrat într-un ritm de dezvoltare; transporturile au fost reorganizate; au început să înflorească învățământul și cultura. Ceea ce trebuie reținut îndeosebi este faptul că în toate ramurile de activitate obștească se vădea înfăptuirea aspirațiilor de veacuri ale poporului nostru de a-și menține și consolida identitatea sa națională. În această privință sunt semnificative cuvintele lui Mihail Kogălniceanu care spunea în 1883: „Noi nu trebuie să avem nici o predilecție pentru nici o putere în parte ... Numai având o politică românească... putem scăpa din această furtună mare, care din zece în zece ani izbucnește pe marea Europei și care ar putea pune în pericol statul român". Odată cu politica românească au făcut pași mari în dezvoltarea lor, în același spirit, artele culte și artele populare, literatura cultăși literatura populară, științele și altele. Multă vreme au fost slăvite în versuri și în proză, au fost cântate și povestite faptele de război ale bravilor noștri ostași. O reînviorare a vechiului spirit românesc în toate domeniile de activitate s-a produs pe toate ținuturile locuite de români.
Acest fenomen s-a datorat desigur trăirii intense a evenimentelor de la 1877-1878 de către întregul nostru popor. Proclamarea independenței în parlamentul român n-a fost decât scânteia care a aprins flacăra dragostei de libertate a tuturor românilor. Ostașii acceptau jertfa supremă cu conștiința împlinirii celei mai înalte datorii; ei se simțeau înconjurați neîncetat cu dragoste fierbinte de întregul popor care participa cu bucurie la greutățile războiului. Tânăra noastră armată își sporea neîncetat rândurile cu voluntari care veneau nu numai din principate, ci și din toate celelalte provincii românești aflate sub dominație străină. Sub stindardul român, împreună cu moldoveni și munteni, au trecut Dunărea țărani și muncitori, elevi și studenți, intelectuali de toate categoriile, tineri din Banat, Transilvania, Maramureșși Bucovina. Bani pentru armament, medicamente, îmbrăcăminte și alimente se colectau din toatățara și din toate gospodăriile. Principalul efort l-a făcut însățărănimea, cea mai numeroasă pătură a poporului nostru. Astfel, dacă la 1859 se spunea că „unirea, națiunea a făcut-o", tot așa s-a putut spune la 1877-1878 că independența, poporul a dobândit-o.
