Cartea prof. univ. dr. Teodor Oancă, Microsisteme antroponimice românești, Editura Grafix, Craiova, 2016, reprezintă o importantă contribuție la studiul antroponimiei românești. Autorul are în vedere numele de familie văzut din perspectivă diacronică, așa cum s-au format și impus până la apariția Legii asupra numelui din 1895, care a consacrat definitiv numele de familie la români. Acestea, după cum se cunoaște, sunt transmisibile de la o generație la alta pe linie bărbătească.
Autorul are în vedere faptul că în secolul al XIX-lea românii erau înregistrați în documentele de stare civilă atât după sistemul popular de denominație, cât și ca urmare a tendinței care deja se manifestase încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea de a adopta un nume de familie exprimatprintr-un cuvânt. În sistemul popular, o persoană era numită prin numele dobândit la botez, la care se adăuga numele tatălui, al bunicului și, destul de frecvent, un supranume care exprima me-seria, etnia, porecla sub care era cunoscut tot neamul.
Din punctul de vedere al organizării sistemului antroponimic românesc, autorul identifică ramificații ale acestuia în structuri bine individualizate sub aspectul originii lor. În ce privește numele de familie, Teodor Oancă are în vedere nume de familie provenite de la nume de funcții publice din Evul Mediu românesc, nume de familie provenite de la nume de funcții publice din Epoca modernă, de la nume de meserii și ocupații, de la nume de păsări și animale domestice, de la nume de ființe sălbatice, de la nume de pești, de plante și de la apelative careaparțin terminologiei viei și vinului. Acestea sunt și capitolele cărții, la care se adaugă o Introducere și o secțiune intitulată: „Sensul figurat al unor apelative devenite nume de familie", care este o expunere asupra conceptului de poreclă.
Numele de familie prezentate sunt în forma lor primară (deci fără nume derivate), așa cum figurează în actele de stare civilă, și pe care autorul le numește unități de nume, precum Pîrcălab, Pîrcălabu, Olar, Olari, Olariu, Olaru, Graur, Graure, Dovleac, Dovlete etc. Au fost înregistrate 760 de unități de nume, purtate de 1.297.070 de persoane.
Ceea ce reprezintă marea noutate pe care o propune cartea lui Teodor Oancă este notarea frecvenței pe regiuni și județe a fiecărui nume de familie în anul 1994. Numele au fost extrase din Baza de date antroponimice a României, constituită în 1994 la Laboratorul de cercetări onomastice de la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, care „s-a constituit din informația cuprinzând numele de familie și prenumele tuturor cetățenilorromâni, care a fost transmisă pe suport electronic de Inspectoratele județene de poliție, Serviciul de Evidența populației, și ale sectoarelor municipiului București" (p.13).
Sunt români care au nume de familie ca Armașu, Cămărașu, Cluceru, Comisu, Logofătu, Postelnicu, Serdaru, Spătaru, Vornicu etc. Acestea provin din supranume adoptate de urmași ai titularilor de funcții publice din divanurile din Moldova și Țara Românească. Aceste supranume au funcționat ca nume de familie neoficiale, până la consacrarea lor, tot în secolul al XIX-lea, ca nume de familie oficiale. Asemănător s-au petrecut lucrurile și în ce privește numele de familie provenite de la nume de meserii și ocupații. Cât privește nume de familie ca Găină, Gîscă, Iepure, Oaie, Țapu, Ciocîrlie, Cucu, Lăcustă, Șarpe, Șopîrlă, Crap, Morun, Păstrăv, Ardei, Buruiană, Cireașă, Fasole, Mazăre, Trandafir, Boștină, Ploscă etc. acestea au fost inițial porecle, care, transmițându-se urmașilor, au devenit supranume. Sunt de reținut două afirmații legate de aceste microsisteme antroponimice: „Dacă sensul figurat al unui apelativ explică originea unei metafore, același sens în antroponimie poate da naștere unei porecle"; „Porecla este rezultatul codificării printr-un nume comun a unei particularități fizice, psihice, morale sau de comportament care caracterizează o persoană, căreia i se atribuie acel nume" (p. 165).
Cartea profesorului Teodor Oancă mai cuprinde, ca secțiuni, Concluzii și rezumate în limbile franceză, italiană și engleză.
