Gând la Eminescu

Pentru a scrie și a vorbi despre Mihai Eminescu, cu acele cuvinte strecurate prin ploi de aur, travestite în cântec din adâncuri venind cu irizările luminilor și cu boabe de rouă, în luna iunie, când era chemat la Părintele Îndurărilor, când luceferii de ianuarie ard cu străluciri sub „chiciuri de mărgean", ca în fiecare an al venirii poetului național pe lume, aducem cuvinte alese la sărbătoarea nașterii Domnului Poeziei și al Limbii Românești.

„(...) cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată" (Mircea Eliade).

„A fugit de lume ca un anahoret, a refuzat slăviri și onoruri, dar rangul acesta (n.n. - de poet național) poate l-ar fi acceptat, pentru că nu i-a fost acordat de nicio instituție, ci de însuși sufletul neamului său" (Petru Creția).

„Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi, sus și peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal!" (Tudor Arghezi).

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare." (I. L. Caragiale).

Cuvinte înălțătoare ale unor mari scriitori, personalități ale culturii românești, sau care i-au studiat opera.

„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;/ Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,/ Ochii mei nălțăm visători la steaua / Singurătății." („Odă (în metru antic)")

„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată..." Un vers nemuritor dintr-o poezie nemuritoare. Un strigăt abisal de mântuire, cel mai vital vers, demn de cel mai vechi poem al lumii - „Ghilgameș".

Versul „unui învingător, nu doar în împărăția literaturii române, ci și în cea universală". Un vers al supraviețuirii, izvorât din suferința hemografiei poetice.

Un vers din legenda scrierii propriei întrupări. Un vers al destinului unic al celui ars de viu, ca Nessus. „Jalnic ard de viu, chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat în haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate apele mării (...)/ De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări."

În fiecare an, trece, cu luminos chip de Hyperion, Înaltul Domn al Limbii și al Poeziei Române. Trece, cu strălucirea Luceafărului, sub care spațiul și timpul dobândesc osmoză cosmogonică. Numai Domnul Poeziei și al Limbii Românești, călător peste nemărginirea timpului, așeza gândurile astfel: „Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor (...),/ Înalță-ne, ne mântuie!/ Din valul ce ne bântuie".

Numai cel „care și-a muiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr", trece pe unde „Vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște".

Doar poetul cu efigie de bronz, vedea eternitatea prin gândul: „Icoana stelei

ce-a murit/ Ne urmărește încă".

Doar el implora, într-un decembrie 1883: „Pe mine/ Mie redă-mă!"

Numai Domnul Poeziei și al Limbii Românești își putea cinsti Neamul astfel: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar".

Doar el, neîntrecutul gazetar, scria, cu acel condei scăpărând, revoltat, despre „sora noastră cea mezină", „furată, trădată mereu", urcându-și Golgota, răpită, de rus, cu „mucul condeiului": „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominației rusești (…) Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru, cucerit cu plugul, apărat cu arma" - spunea Eminescu.

Doar el visa „un stat de cultură la gurile Dunării", doar Înaltul Domn al Poeziei și al Limbii Românești, în „gândul cel fără hotar", doar el a murit - cum, într-un moment de mare tristețe, singur spunea - „împușcat cu gloanțe de diamant, cât oul de mari".

Călător prin sferele înalte ale luminilor și luceferilor, cu efigie de învingător înălțându-se din moarte, Eminescu, „Tatăl nostru din cuvinte", numit de Grigore Vieru, este așezat „sub raza gândului etern", de Constantin Noica, drept „omul deplin al culturii românești".

Doar Domnul Eminescu, „Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră", așa văzut de Grigore Vieru, poate salva sufletul ticăloșit într-o vreme a devălmășiilor și a derutei spiritului.

Doar pentru Poetul național Eminescu, „omul deplin al culturii românești", se putea naște strălucitorul gând: „Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava altui crin de tăria parfumurilor sale" (George Călinescu: „Viața lui Mihai Eminescu").

Lasă un comentariu