„Nu plânge, Maică Românie!"

Nu plânge, Maică Românie, / Că am să mor ne-împărtășit! / Un glonț, pornit spre pieptul tău, / Cu pieptul meu eu l-am oprit…. // Nu plânge, Maică Românie! / E rândul nostru să luptăm / Și, din pământul, ce ne arde, / Nicio fărâmă să nu dăm! // Nu plânge, Maică Românie! / Pentru dreptate noi pierim, / Copiii noștri, peste veacuri, / Onoare ne vor da, o știm! / Nu plânge, Maică Românie! / Adună tot ce-i bun sub soare, / Ne cheamă și pe noi la praznic, / Când România va fi Mare!".

Sunt versurile unei poezii găsite în ranița unui soldat român, în toamna anului 1918, pe muntele Sorica din Carpații de Curbură, nu cu mult timp înainte de încheierea Primului Război Mondial și de înfăptuirea, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, a Unirii istorice și a făuririi României Mari. Acea Românie Mare, la care se referea acel soldat necunoscut, unul dintre eroii noștri, pe care el, luptătorul, nu avea s-o mai vadă! Acel glonț pornit „spre pieptul tău", deci al țării, spre România, „cu pieptul meu eu l-am oprit" - scria acel oștean căzut pentru patrie, ca „din pământul ce ne arde", prin gestul eroic al sacrificiului, al dăruirii totale pentru această vatră strămoșească, „nicio fărâmă să nu dăm!". Un sacrificiu suprem, cu acea sfântă convingere că, peste veacuri, urmașii „Onoare ne vor da, o știm!". Iar la praznicul „Când România va fi Mare!", sub veghea Părintelui Îndurărilor, vor fi chemați, an de an, și ei, cei căzuți pe câmpul de onoare, de Ziua Eroilor. Acea dorită Românie Mare s-a născut, la 1 Decembrie 1918, numai că, prin notele ultimative ale Pactului Ribbentrop-Molotov, în iunie 1940, URSS, cu tancurile bolșevice ale lui Stalin, ne fura Basarabia și nordul Bucovinei!

„Nu plânge, Maică Românie!" este acel necesar îndemn pentru generațiile viitoare, al acelor înaintemergători, care, jertfindu-și tânăra lor viață, au apărat pământul moșilor și al strămoșilor, cu arma în mână. Armata Română, prin bravii ei oșteni, eroii Neamului, s-a acoperit de glorie, pe frontul Războiului de Independență, ca fii ai acestui popor-erou, cu viteji și martiri fără număr, căzuți în crâncene bătălii, din Războiul pentru Neatârnare (1877-1878), poeții închinând versuri bărbăției lor, precum o făcea și Ion Nenițescu, în poezia „Nainte", scrisă la 22 august 1877, la Turnul Măgurele: „Trufașe neamuri râd de tine, / De brațu-ți de aramă. / Arată-le, cât poți de bine, / Bun viitor te cheamă, / Și-nvingătoare când vei fi / Plecate, te-or cinsti. / Nainte, mergi nainte" //…// Dă, cu credință luptei piept, / Căci cerul te ajută, / Voinicilor cu cuget drept / Noroc el le-mprumută. / Pe cel ce poate și-ndrăznește / Izbânda-l răsplătește. / Nainte, dar nainte!". La 2 august 1877, o făcea și Alexandru Macedonski, închinând ostașilor români versurile finale din poezia „Armatei Române" (Odă): „În sus, dar fruntea! - Și voi, năvală / Reînviați astăzi străvechea fală / Pentru-nturnarea cea triumfală. / Gata!

V-așteaptă tot ce-i român! / Detune tunul… Bomba să zboare! / Porți de cetate jos să doboare! / Balcanu-n flăcări să-l înfășoare! / Să-și plece capul turcul păgân!".

Prin vers și cântec mobilizator, sub acel îndemn la luptă, poeții Neamului i-au îmbărbătat pe ostașii români „în timpul asalturilor pe redute", așa cum o vor face, după ani, în timp, și la trecătorile Carpaților, la forțarea Prutului și a Nistrului sau la eliberarea Transilvaniei în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

Cu inspirație, cu fior, specific românilor, poeții au redat un moment istoric, cântând eroismul celor care, pe câmpul de onoare, au luptat. Ei, poeții, au cântat vitejia și eroismul legendare ale ostașilor noștri, pe timpul asalturilor la redute, precum le redă Vasile Alecsandri, ca nimeni altul, în epoca sa, în celebra poezie „Peneș Curcanul": „Din câmp, de-acasă, de la plug / Plecat-am astă-vară, / Ca să scăpam de turci, de jug, / Sărmana, scumpă țară". În „Cuvânt înainte către cititori", P.S. Calinic Argeșeanu, Episcop al Argeșului și Muscelului, la cartea „Lirica Războiului pentru Neatârnare (1877-1878)", ediție alcătuită de dr. Florian Tucă și deputații - prof. Nicolae Ionescu și prof. Romulus Raicu, făcea elogiul vitejiei ostașilor noștri. Pe câmpurile de bătălie de dincolo de Dunăre, la Grivița, Plevna, Rahova, Vidin, Smârdan, pe ostașii români i-au călăuzit versurile poeților Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Petre Dulfu, Alexandru Macedonski, Ion Nenițescu, George Sion, Iosif Vulcan. I-au îmbărbătat pe luptătorii români, mulți uitați, rămași azi anonimi. Vasile Alecsandri le dedică „Odă ostașilor români": O! români, în fața voastră, colo-n tainica cea zare, / Vedeți voi o rază vie, care-ncet, încet răsare, / Străbătând prin umbra deasă de lungi secoli adunate? / E voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată, / E lumina re-nvierii, e luceafărul sperării, / E triumful luptei voastre, soarele neatârnării //… // O, copii!, de voi sunt mândru, simt acea mândrie mare, / Care crește cu mărirea unui neam în deșteptare. / Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice! / Astăzi lumea ne cunoaște: Român zice, Viteaz zice!". La 21 mai 1877, Barbu Ștefănescu Delavrancea scria: „Înainte, escadroane / Destul netrai și rușine! / Destul, într-un somn letargic, de ei furăm pângăriți! / De cât bir, ca altădată, gloanțe le vom da mai bine! / Ieri voiau să ne zdrobească, astăzi ei vor fi zdrobiți / Ieri, cu frunțile-ncrețite, azi cu frunțile senine / Și cu-o voce tunătoare, noi le vom striga: Periți! / Regimente, legioane, geamii și cetăți bătrâne, / Fanatism și baricade, astăzi nu vor mai rămâne! / Înainte, domn al țării… / Și vom fi nebiruiți." În „Coloana de atac", „Cântecul redutei", „Dorobanțul", „Pe dealul Plevnei", „Cântec", „De profundis", „O scrisoare de la Muselim-Selo", „Trei, Doamne, și toți trei", George Coșbuc cânta, prin vers și trăire ardelenească, bătăliile crâncene, unde „Pe sub dealuri pe la Plevna, / Doarme spaima și fiorul, / Plin de grijă și-n tăcere, / Se strecoară călătorul / Prin pustiul loc de-amar, / Eu mă tem de-un semn, de-o șoaptă, / Căci din gropile tăcute, / Vor ieși cei morți, cu vuiet, / Sute-n luptă iar cu sute, / Repetând pieirea lor."

În „Lirica Războiului de Reîntregire a Neamului (1916-1918)", război de reîntregire națională, pentru reîntregirea hotarelor, întâlnim aceleași versuri înflăcărate, „cu putere de testament", precum „o cântare rostită de îngeri în fața lui Dumnezeu", sub nemuritorul cântec „Treceți, batalioane române, Carpații!". „De la simplul ostaș până la generalul din fruntea oștirii, de la omul de rând până la șeful statului, toți fiii Țării au sprijinit, fie cu arma în mână, fie în alte modalități, de la Nistru până la Tisa, sfânta cauză românească, sub steagurile țării" - spunea P.S. Calinic Argeșeanu, Episcop al Argeșului și Muscelului. Prin versurile lor, poeții și-au pus condeiul în slujba glorioasei pagini de istorie a Neamului, slăvind „trecutul nostru de luptă, măreț și glorios, cuprinzând evenimentele istorice care s-au derulat de la luptele anilor 1916-1918, epopeea acelor ani, cu corolarul împlinirii, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Ne vom opri doar la câțiva poeți, spre exemplificare: „Eu sunt oftatul care plânge, / Acolo-n satul meu din deal, / Sunt țipătul muiat în sânge / Al văduvelor din Ardeal. / Sunt solul dragostei și-al urii, / Un visător de biruinți, / Ce port blesteme-n cerul gurii, / Drept moștenire din părinți" („Fără țară " - Octavian Goga); „Ostași viteji, cu piepturi de granit, / Să fim uniți ca-n ceasul cel mai mare, / Să ne păzim pământul întregit, / Fiți gata toți, de strajă la hotare!". („Fiți gata!" - Mircea Dem. Rădulescu); „În vaierele-atâtor camarazi, / Moare, tăcând, al culmilor voinic…/ Moare, ca-n umbra codrilor de brazi / Și nu-i mai cere bietei vieți nimic… // …// Deodată, cu puterile lui toate, / Se mișcă, se ridică-ncet pe coate, / Și stă așa, îngândurat privind, / Însângeratul soare în apus…" („Rănitul" - Aron Cotruș); „Spre înălțarea noastră și-a altora, voi, toți, / Ce-ați căzut acolo, viteji ca în povești, / Slăviți veți fi de-a pururi, slăviți în lumea-ntreagă, / Mausoleul vostru e-n mii de amintiri - Eroi din Mărășești." („Eroica" - Ovid Densușianu); „Să știi, că deși peste piatra ce-acoperă al tău cavou, / Nu-i niciun chip și niciun nume, / Ești cel mai necunoscut Erou / Din câți Eroi au fost pe lume". („Eroului necunoscut" - Vasile Militaru); „Dormiți, dormiți în pace, viteji nemuritori!.../ Din jertfa vieții voastre va naște viață nouă, / Căci picurii de sânge - ca picurii de rouă - / Înviora-vor Neamul ce v-a crescut pe voi, / Viteji căzuți în lupte, nepieritori eroi…" („Dormiți în pace" - Aurelian Păunescu); „Opriți-vă, o clipă, năvalnici trecători, / Voi, ce striviți în cale nevinovate flori, / Opriți-vă, o clipă, urmașilor voioși, / Trecutul vă recheamă spre morții glorioși //…// Opriți-vă, o clipă, sunt morții din război, / Feciorii ce căzură alături cu părinții, / Punând pe fruntea țării cununa biruinții… / Sunt mii și mii de oase sub zările albastre, / Ce-așteaptă deșteptarea recunoștinței voastre. // Purtați-le pe umeri, în sfinte cimitire, / Și vă-ngropați acolo divinele comori / Sub albe cruci de piatră, sub maldăre de flori, / Slăviți-le amintirea, plecați peste morminte, / Și sărutați țărâna ce-i ține, luați aminte, / Ce-așteaptă îndurarea recunoștinței noastre." („Opriți-vă, o clipă" - Aurelian Păunescu); Nu întâmplător, ne-am oprit la poezia „Nu ne uitați", de Nicolae Iorga: „Noi suntem mulți: e codrul plin, / De noi e plin muntele tot, / În șiruri crucile se țin / Pe gropi ce nu se mai socot. // Noi suntem mulți: de vrei să știi, / Poftește-n sate pe la noi, / Unde o spuză de copii / Rămasu-ne-au flămânzi și goi //…// Dar cum suntem, din moși strămoși, / Deprinși toți cu-aceleași sorți, /Ne-am dus la moarte bucuroși / Și nu le cerem alte morți. // Români am fost, când am luptat / Până la urmă neclintit, / Creștini suntem, căci am iertat, / Dormind acuma liniștiți. // Și, după câte le-am făcut, / Noi mai simțim un singur dor / Al celor care s-au trecut / Și n-au văzut isprava lor. // Și fiindc-am fost tot ce v-am fost, / Când ne-am făcut al vieții rost, / În bucuria voastră, frați, / Nu ne uitați!".

Un imn al închinării scria și Nicolae Militaru, celor care pe câmpurile de onoare au dat jertfa supremă, prin tânăra lor viață, în crâncenele bătălii pentru apărarea pământului românesc, pentru a aduce și Transilvania la trupul întregit al Țării: „Mari viteji ai țării mele, ale căror oase sfinte, / Odihnesc prin lunci și plaiuri, fără cruci, fără morminte, / Voi, nebiruiți Arhangheli, care pentru veci ați frânt, / Lifte ce-au venit să smulgă vechiul neamului pământ, / Țara toată-ngenunchează și cu ochii uzi de rouă, / Căutând la voi, în slavă, zice azi: Mărire Vouă!".

„Mucenicilor horei de obuze", celor trecuți în huma milostivă, animați de un singur gând - ȚARA, Elie Miron Cristea, primul Patriarh al României, le-a închinat acele cuvinte, dăltuite, pentru veșnicie, pe soclul Monumentului Eroilor de la Gura Secului - Toplița, închinat ostașilor căzuți în lupte, în Primului Război Mondial, locul în care, în acel august 1916, s-au dat bătălii grele pentru eliberarea Transilvaniei, în urma „Ordinului de zi" al regelui Ferdinand I. Acele cuvinte ale Patriarhului României, de pe soclul acelui monument, vor rămâne veșnic, acolo: „Ostași-eroi din Vechiul Regat! Binecuvântată a fost clipa în care ați trecut în Ardealul fraților voștri, dezrobindu-l prin jertfa voastră de mucenici. Recunoștința tuturor v-a așezat, spre veșnică odihnă, în acest loc de cinste, drept neuitate pilde ale iubirii de neam și de țară, pentru cei de azi și din viitor. Ardealul vi se-nchină!"

Lasă un comentariu