Despre invazia horthisto-germană din septembrie 1944, la frontiera româno-ungară, între hotarele cu Cehoslovacia și Iugoslavia, adică pe defileurile celor trei Crișuri, Bârgăului și Mureșului, nu prea s-a mai scris în ultima vreme.
Pe frontieră, erau pichetele de grăniceri, parte din armată, sedentarii și rezerviștii, elevii școlilor de ofițeri și subofițeri, din Arad, Pâncota, Inău și Beiuș, și trupe de interior, conduse de generalul Mociulschi. La mijlocul lui septembrie, s-a observat mișcare de trupe, se săpau tranșee și cuiburi de mitralieră în zone din interior.
Eu eram cu familia de poștași refugiați la Beiuș, care devenise capitala județului Bihor, rupt în două de frontiera cu Ardealul cedat Ungariei. Granița din acea zonă era satul Mierlău, lângă comuna Ceica, unde mama fusese trimisă diriginte la oficiul rural, iar mătușa mea, telegrafistă la oficiul de poștă Beiuș. Orașul era foarte aglomerat cu refugiați din țară, dar și cu autoritățile române evacuate din Oradea. Trenul circula din Arad prin Holod, de unde se desprindeau două linii, una spre capăt de frontieră Mierlă și alta la Drăgești.
Ce s-a întâmplat atunci? Noaptea, mișcarea trupelor lui Mociulschi la frontieră, împușcături la pichetele de grăniceri, apoi s-a auzit că la CFR, în halta Ciumaghiu, trupele hortiste și germane au ocupat punctul cel mai apropiat și i-au împușcat pe grănicerii pichetului și pe cei din halta CFR, blocând circulația feroviară spre Beiuș. Au rămas în zonă câteva locomotive și câteva vagoane de pasageri și de marfă. S-a primit ordin să fie ocupate toate pichetele de grăniceri, a început lupta, fiind mulți morți și răniți. Au intrat în luptă și școlile de ofițeri, slab înarmate. La Beiuș, s-au dat lupte grele, populația se retrăsese spre Vascău. Circula un zvon că rușii sunt aproape, că după 23 august luptau cu românii pentru eliberarea Transilvaniei, dar era un zvon fals, căci erau de-abia pe la Deva. Au murit mulți oameni, că se bombarda și se mitralia din avioane.
Eu m-am rătăcit de familie, și m-am strecurat, cu alți refugiați, prin păduri și lanuri de porumb. Am mâncat numai porumb necopt. Am ajuns la Băița, prin munții Apuseni, iar un camion de aprovizionare din avangarda armatei rusești ne-a luat pe cei doborâți de foame și de nesomn. Ne-au dat hleba (pâinea) lor și așa am ajuns la Deva, unde i-am regăsit la poștă pe ai mei. Acestea sunt amintirile mele de copil de 12 ani, iar ceea ce am văzut atunci nu voi uita niciodată.
