Gând la Eminescu: Luminos chip de Hyperion, peste nemărginirea timpului…

Pentru a scrie și a vorbi despre Eminescu, știu (și cu alt prilej o mai spuneam), trebuie să ai acele alese cuvinte strecurate printre zăpezile de ianuarie, cu ninsori de stele, printre cernerile florilor cu petale de aur ale lunii iunie, toate travestite în cântec din adâncuri venind cu irizări de lumină și părelnică rouă, sub „chiciuri de mărgean".

Încep cu aceste gânduri, impresionat de o selecție din emisiunile Cenaclului „Flacăra". Emoționantă întoarcere în memorie, la Prima TV, de Anul Nou, în memoria marelui poet Adrian Păunescu, cel care aducea, la acea vreme, a întoarcerilor în timp, un elogiu poetului genial Mihai Eminescu - Înaltul Domn al Limbii și al Poeziei Românești, despre care Mircea Eliade spunea: „… cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată!".

Puternic eu poetic al conștiinței lirice, echivalent, am spune, cu Universul timpului lui, despre care Adrian Păunescu scria în poemul „De la noi la Eminescu": „De la noi la Eminescu, / Veșnicie fel de fel, / Și, mai mult ca veșnicia, / De la noi la el e El. //…// Doina lui ne răstignește, / Izbăvindu-ne tot ea, / Jalea eminesciană / E ce-a fost și va urma. //…// Unde-a fost întâia matcă, / Este matca lui mereu, / Nu mai e nimic deasupra / Între el și Dumnezeu. //…// El sacralizează dorul / Și-ntr-un fel e-n noi, în toți, / Nu-i iubire să n-atingă / Plopii lui fără de soț. //…// Fenomen, cu-ale naturii, / Și real, și ireal, / Crește Floarea lui Albastră, / Cade Sara lui pe Deal".

Cu inteligență și iubire, așezând spiritul și intelectul dincolo de realul acelei zone aparte a rațiunii, Adrian Păunescu știa că doar Domnul Eminescu, „Domnul cel de pasăre măiastră, / Domnul cel de nemurirea noastră", după gândul poetic al lui Grigore Vieru, în această ticăloșită vreme a devălmășiilor și a derutei spiritului, cel despre care Petru Creția scria: „A fugit de lume, ca un anahoret, a refuzat slăviri și onoruri, dar rangul acesta (n.n. de poet național) poate l-ar fi acceptat, pentru că nu i-a fost acordat de nicio instituție, ci de însuși sufletul neamului său". Iar autorul „Repetabilei poveri", Adrian Păunescu, spunea: „În el trăiește țara noastră toată, / Muntenie, Moldovă și Ardeal, / Se regăsesc, se-ascund sau se arată / Antica Odă, Doina Arestată, / Luceafărul și Sara Lui pe Deal"; „Zicând Eminescu, cădem în strămoși, / De unde ne cheamă nepoții, / Prin el, din străini se întorc bucuroși / Românii acasă, cu toții. // Zicând Eminescu, urcăm un popor, / Ca și pe Iisus, în icoană, / Cu sunet înalt dăruind tuturor / Condiția noastră umană".

Cu sublimă bucurie, cea a harului, a darului Dumnezeiesc al poeziei, poezie asimilată peisajului literar eminescian, al Eminescului în care Tudor Arghezi vedea „…sfântul preacurat al ghiersului românesc" care „din tumultul dramatic al vieții s-a ales un Crucificat, ale cărui dimensiuni „trec peste noi, sus și peste văzduhuri", deoarece „Fiind foarte român, Eminescu e universal". Domnul Poeziei și al Limbii Românești, călător prin sferele înalte ale luminilor și luceferilor, cu efigie de învingător înălțându-se din moarte, „omul deplin al culturii românești", numit de Constantin Noica, este văzut de Adrian Păunescu astfel, în acea „Scrisoare către Mihai Eminescu", „De la Nistru pân' la Tisa, iarăși ne-au crucificat, / Rațiuni superioare te îndeasă în mormânt, / Iar, în țară, lașitatea e politică de stat, / Iar e condamnat românul, ca nimic să n-aibă sfânt. // Îți trimit, prin morți, scrisoare, la un tragic post-restant, / Tot românul plânsu-mi-se despre tot ce-l străbătu / Sună-ne din corn o dată, să scapi țara de neant".

Geniul lui Eminescu a născut azi invidia nătângilor, a „canaliilor de uliți", azi așezându-l între denigrare și etichetare, zbierând, mai cu ani în urmă, prin glasul unui sicofant, că noi, românii, cu „Doina" și cu „Luceafărul" lui Eminescu, nu vom intra în Europa. Ei, miopii, chiar nu văd cum Domnul Poeziei și al Limbii Românești trece, cu luminosul lui chip de Hyperion, sub puterea strălucirii Luceafărului, în osmoza cosmogonică a spațiului și a timpului, când „Vreme trece, vreme vine…", și toate iau chipul nemuritorului Eminescu, murmurând: „Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, / Ochii mei 'nălțam visători la steaua / Singurătății".

Mânat de acea obsesie a infinitului, călător peste nemărginirea timpului, ca distanță ontologică, sub acea aripă locuită de geniu, sub clopotele înaltului, în templul memoriei unui neam înălța efigia trecerii astrale prin acele de neuitat cuvinte: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar". Acestor gânduri ale celui care „și-a muiat condeiul de-a dreptul în luceafăr", trecător pe acolo pe unde „Vremea-ncercă în zadar / Din goluri a se naște", Adrian Păunescu le însoțea, cu emoție și înălțare: „Uită-te cât de departe suntem, astăzi, toți de tine, / nu ți-am mai trimis nici semnul unui biet formal salut, / parastas în ziua morții cine să-ți mai fi făcut,/ când întreaga Românie geme de-ntocmiri străine?"; „Toți ambuscații, toți drogații, / Spre beregată de Luceafăr / Învață astăzi salturi noi, //…//Dar, ce minune, Eminescu / Renaște și rămâne-ntreg".

Acelei pure poezii eminesciene, a celui care înaintemergătorilor lui poeți le închina, cu recunoștință, versul: „Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere", al trecătorului, odată cu Luceafărul, cu efigie de bronz prin regatul închipuirilor, prin teritoriul suferinței în care se învață acea scriere cu sine, hemografia poetică, murmurând legenda propriei întrupări în destinul unic al celui ars de viu, precum Nessus, ca în versul: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată…", călătorind alături de „Lumina stelei ce-a apus", care „Ne urmărește încă", cu acel dor refuzat împlinirii, culminând cu implorarea din decembrie 1883: „Pe mine / Mie redă-mă", Adrian Păunescu, poetul, autor al poemului „Fii de țărani", cu gând la Eminescu, se adresa Părintelui Îndurărilor, prin poemul „Pentru numele lui Eminescu": „Eminescu! zice Marea necum Neagră, cât Albastră, / Eminescu! zice piatra roditoare din Carpați, / Eminescu! zice Alba care este Mecca noastră, / Eminescu! zice Putna către Doină, către frați. //…// Eminescu este Doina, și vorbită, și cântată, / Eminescu este Doina, când tăcere, când caval, / Eminescu este Doina ce nu moare niciodată, / Cât respiră-n ea voința geniului național. // A trecut discret prin toată poezia populară, /însușindu-și flori de geniu de pe fiecare drum, / n-a lăsat nicio lumină a pământului să moară, / a descoperit ce-nseamnă nu știu ce și nu știu cum. //…// Bate clopotul la Putna, bate clopotul la Alba, / Voievozii în morminte au un timp când nu rămân / Eminescu, dintr-o Doină, tragic își ridică talpa / în clopotnița de lacrimi a poporului român".

În acest univers poetic al ficțiunii, dar și al realului românesc, în acel aparte orizont al receptării abstracțiilor, în care arta lirismului, aparținând energiei poetice de libertate a exprimării gândirii destinate „invenției estetice", nu puteau lipsi acele cuvinte ale lui I.L. Caragiale; împodobindu-l pe Mihai Eminescu: „Era o frumusețe. / O figură clasică încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare."

Poetul despre care George Călinescu scria în „Viața lui Mihai Eminescu", a convins că va mai trece mult „până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava altui crin de tăria parfumurilor sale." Doar Înaltul Domn al Limbii și al Poeziei Românești, călător peste nemărginirea timpului, se vedea „împușcat cu gloanțe de diamant cât oul de mari", sub „Icoana ce-a murit…", lăsându-ne versurile din „Odă (în metru antic)", cu acel strigăt abisal de mântuire, comparativ cu cel mai vital vers demn de cel mai vechi poem al lumii - „Ghilgameș", vers al unui învingător în împărăția literaturii universale. Lui îi închina Adrian Păunescu, sub acea proiecție universală, filosofică, plecând și din „Luceafărul", versurile peste timp: „De din vale de gândire, de din vale de simțire, / Grăim, Doamne, către tine, că ne ești așa de drag, / Să rămâi în firea noastră, în eterna noastră fire / Dacă toate dinspre tine spre poporul tău se trag. // Doamne, al rostirii noastre, te silabisește moina, / Ești pământul României, de la tălpi până la brâu, / Dă-ne nouă iarăși graiul, dă-ne nouă iarăși Doina, / Să ne plângem rana sacră de la Râu până la Râu."

Gând de ianuarie al unui urmaș, mare poet al nației noastre, pentru un ilustru înaintaș al poeziei, pentru geniul național al românilor!

Lasă un comentariu