Trăim vremuri tulburi, dar și periculoase. Aproape că fiecare om al acestei țări se întreabă și întreabă, pe bună dreptate, unde vrem să ajungem și care este scopul bălăcărelii publice pe care o putem vedea, de ceva timp încoace, în mass-media centrală și nu numai?
Credeam, ca cetățean onest, că odată cu finalizarea campaniei electorale și stabilirea învingătorilor (vox populi, vox dei) terminăm cu aruncatul în spațiul public a unor cuvinte înarmate cu substanțe letale capabile să destabilizeze un sistem fragil democratic, având la bază un așa-zis stat de drept original, tot mai des contestat.
Nu știu dacă numărul contestatarilor calificați este însemnat, dar ce pot spune, printr-o abordare, e drept, empirică și fenomenală, este că ambitusul strigăturilor celor inițiați în negarea chiar a existentei însăși (e vorba de existența statului, bineînțeles) este asurzitor, aproape de limitele unei rupturi sociale iminente și... ireparabile.
Se aruncă în lupta politică, de către protagoniștii acestor scenarii, cele mai perfide forme de comunicare, capabile (dacă se pierde rațiunea) să compromită total realizările post-decembriste din țara noastră, pentru că ele chiar au fost, și să ne întoarcem, foarte repede, la momentele revanșarde ale anilor '50 și pe care, le credeam istorie irepetabilă.
Politica ca știință, al cărui determinism îl identificăm în practica civică, am mai spus-o, nu este și nu poate fi o îndeletnicire la îndemâna oricui și practicată de oricine.
În primul rând politicianul, pentru că așa ar trebui să se numească practicianul acestei științe, trebuie să se identifice, uneori până la confuzie, cu teoria și doctrina formațiunii politice de la care provine și care l-a făcut om mare. Știu că unii mă pot acuza că folosesc uneori abordări mai mult cu tentă teoretică, dar vă asigur că expertiza pe care o am, provenind din administrația reală, mă determină să văd esența lucrurilor și mai puțin beneficiul imediat.
Partidele politice trebuie să devină citadele ale științei și educației politice pentru membrii săi și nicidecum organizații private cu interese private, unde din când în când sunt promovate așa-zise elite, care, respectând această paradigmă de selecție, sfârșesc uneori lamentabil, unele chiar în penitenciare. Afirm aceste lucruri întrucât se spune că STATUL IA NAȘTERE DIN URNE și atunci explicația dezechilibrului puterilor în stat și desele atentate, sub diferite forme, la principiul istoric al separației puterilor în stat este simplă și evidentă.
Pe scena politică de astăzi se duce o luptă oarbă și epuizantă având drept obiectiv, după opinia mea, teme cardinale ale existenței civice, fiind angrenate și alte forțe, pe care nu le putem identifica într-un sistem de organe anume, menite să atace din toate punctele cardinale puterile statului (legislativă, executivă și judecătorească). Pentru a nu fi eclectic în analiză, trebuie să spun cu subiect și predicat că, alături de cele trei puteri constituționale ale statului, mai ființează de facto și alte puteri statale, deloc neglijabile, pe care nu mă sfiesc să le amintesc: presa, Administrația Prezidențială, Curtea Constituțională, DNA, servicii etc. De lege ferenda, cred că într-o viitoare și necesară modificare a Constituției, printre altele, ar trebui clarificate aceste lucruri relativ la puterile de facto amintite și prezente în toată activitatea politico-administrativă a țării.
În urma acestor evenimente ce se derulează pe scena politică a țării, ne punem firesc întrebarea: ce se vrea și unde dorim să ajungem cu scenariile ce ni se propun spre dezbatere publică?
Apar în aceste scenarii forțe și oameni pe o structură informațională de tip miceliu, care este acompaniată de foarte multe cutii de rezonanță menite să inducă în spațiul public confuzie și neîncredere în puterile statului. Niciodată nu mi-a fost dat să constat o asemenea concertare de energie negativă îndreptată spre puterile suport ale statului. Mă înșel, oare? Nu credeți că e prea mult?
Haideți să lăsăm forțele politice aflate acum și vremelnic la guvernare să pună în aplicare cele promise în campania electorală și inserate în programul lor de guvernare. Noi, ca și alegători responsabili și exigenți, să-i taxăm atunci când încep să devină aproximativi în derularea activității guvernamentale. După opinia mea, începutul este optimist și cred că intențiile sunt bune.
Fac apel, în calitate de cetățean al acestei țări, ca Parlamentul să devină puterea statală de referință a României, iar puterile statului, în totalitatea lor, să aibă ca gen proxim numai LEGEA, diferența specifică fiind atribuțiile constituționale astfel încât să existe acel check and balance ce caracterizează democrațiile consacrate, în scopul evitării unei crize societale.
Nu pot încheia fără a sublinia faptul că un conducător trebuie să țină minte trei lucruri: mai întâi, că el conduce OAMENI, al doilea, că îi conduce după LEGE, și al treilea, că NU CONDUCE TOTDEAUNA!
