Grigore Vieru nu a fost doar un poet important, ci și simbolul unor aspirații ale celor ce țin de pământul românesc de piatră și de patria sa de cuvinte.
Ne place uneori să spunem că nimeni nu e de neînlocuit - în parte, o astfel de afirmație poate fi și adevărată. Dar rămâne loc și pentru partea de „oameni de neînlocuit". Grigore Vieru aparține acestei părți. El nu doar că nu e doar de neînlocuit, dar e greu de crezut că într-un orizont pe care l-am putea scruta să apară un poet asemeni lui. Grigore Vieru e un poet unic, cu viața sa, cu opera sa. El și-a pus amprenta nu doar pe o literatură în căutare de sine, în dorință de renaștere, de recuperare și de integrare în universul căruia de drept și de fapt îi aparține: literatura română, ci și pe o așteptare dincolo de și dincoace de politici de tot felul: revenirea la patria mamă. „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul'' - spunea Grigore Vieru, punând pecete unui vis.
Basarabia e mai săracă fără Grigore Vieru cel viu, dar a sporit în bogăție prin moștenirea literară a poetului. O moștenire pe care oricâți contestatari ori detractor s-ar ivi, nu o poate coborî de pe soclu. Ea a înrâurit neamul, limba și istoria. Ca om, poetul era cuceritor, însuflețea atmosfera întâlnirilor la care participa. În copilăria mea, nu era nicio o manifestare culturală fără George Coșbuc. În Basarabia, Grigore Vieru, acum, era precum Coșbuc altădată. E iubit, e citit, e cântat. În Basarabia, te naști, crești, te împlinești și mori cu Grigore Vieru.
Lirismul lui Grigore Vieru are forță și substanță, iar muzicalitatea e corolarul care-i asigură acces la toate categoriile de cititori.
De altfel, soții Doina Și Ion Aldea Teodorovici au deschis, prin muzica lor pe versuri de Grigore Vieru, alte porți poeziei, idealurilor unioniste.
Grigore Vieru a murit de Eminescu, pentru că nefericitul accident a cărui victimă a fost poetul a fost pe drumul de întoarcere de la o manifestare Eminescu, poetul plecând în Câmpiile Elizee în 18 ianuarie 2009. Dar „Legământul" lui e reverberant: „Știu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărții Sale.// Am s-ajung atuncea, poate,/La mijlocul ei aproape./ Ci să nu închideți cartea/ Ca pe recile-mi pleoape./ S-o lăsați așa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata/ Să citească mai departe/ Ce n-a reușit nici tata.// Iar de n-au s-auză dânșii/ Al străvechii slove bucium,/ Așezați-mi-o ca pernă/ Cu toți codrii ei în zbucium".
Grigore Vieru rămâne ceea ce însuși ne-a lăsat ca mărturie și mărturisire: „Noros ori clar ca o amiază, /Eu sunt poetu-acestui neam /Și-atunci când lira îmi vibrează, /Și-atunci când cântece nu am…"
