ROMÂNIA ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZA (II)

Principalele reforme

Prin aducerea în fruntea României la 11 octombrie 1863 a guvernului Mihail Kogălniceanu se deschidea o epocă de mari transformări reformatoare, fără precedent. Luându-se în considerare nevoile urgente ale societății, precum și cele de perspectivă istorică, acțiunea reformatoare, bazată pe principiile revoluției burghezo-democratice de la 1848-1849, a cuprins toate sectoarele de activitate.

Ea era inaugurată însă în condiții deosebite, când în exterior poziția României părea stabilizată, dar unirea fusese recunoscută doar pe durata vieții lui Al. I. Cuza, iar în interior domnitorul și guvernul său erau nevoiți să înfrunte o „coaliție potrivnică".

Aceasta era o formațiune eterogenă din punct de vedere social și politic. Ea fusese creată la sfârșitul lui 1862 pentru răsturnarea lui Al. I. Cuza și aducerea unui principe străin. Participau la ea gruparea liberalilor-radicali conduși de C. A. Rosetti și compusă din reprezentanții burgheziei mici și mijlocii, conservatorii reacționari reprezentând moșierimea mare și unele elemente liberal-moderate. Primii, liberalii-radicali, propagatori și susținători necontestați ai principiilor revoluționare de la 1848, luptători consecvenți pentru unitate și independență, intraseră în coaliție mânați de nemulțumirea față de prudența și moderația lui Al. I. Cuza în politica internă și externă și mai ales ca urmare a respingerii lor repetate de la conducerea statului, fapt ce le făcea imposibilă participarea directă la efectuarea operei reformatoare. În adevăr considerându-i pe liberalii-radicali prea extremiști, Al. I. Cuza, sprijinindu-se pe liberalii moderați, inaugura o linie politică de centru. Cum gruparea pe care se baza nu era destul de puternică, Al. I. Cuza instaura, în vara lui 1864, un regim politic autoritar care a transformat contradicțiile dintre puterea executivă și liberalii-radicali într-o veritabilă ruptură.

În ceea ce îi privea pe conservatori, ei urmăreau împiedicarea efectuării reformelor și în special a celei agrare.

Prima dintre marile reforme, prin care guvernul marilor prefaceri condus de M. Kogălniceanu intra în istorie, a fost secularizarea averilor mânăstirești, în decembrie 1863.

Prin reformă erau trecute în patrimoniul național imensele averi mânăstirești care însumau 22,33% din suprafața Moldovei și 27,69% din teritoriul Munteniei.

În rezolvarea acestei probleme, cu o profundă importanță națională și economică, statul român, bazându-se pe sprijinul întregii națiuni, a respins cu fermitate orice intervenție străină, hotărând să apeleze la nevoie la rezistență armată.

Numeroase mânăstiri, cu averile lor, erau închinate din vechime așa- ziselor Locuri Sfinte (ce se întindeau din Caucaz până în Sinai, Ierusalim etc.), cu scopul declarat de a susține lupta antiotomană. Dar statutul lor bine definit în scopul amintit fusese denaturat, de-a lungul vremii, în detrimentul intereselor românești. Patriarhia din Constantinopol care acționa ca o instituție potrivnică intereselor românești, le administra direct, iar arenzile în aur percepute în favoarea sa secătuiau țara.

Iată de ce România refuza orice compromis în problema mânăstirilor închinate manifestându-se ca un stat suveran, făuritor liber al viitorului său. Ea demonstra, că era gata și mai ales că se simțea în stare să asigure respectarea de către străini, inclusiv de către marile puteri, a principiului inviolabilității și intangibilității teritoriului național, principiu care era trecut apoi la loc de frunte în constituția burghezo-liberală și națională din 1866.

În martie 1864, în condițiile în care coaliția îndreptată împotriva domnitorului fusese slăbită, ca urmare a sprijinului larg de care se bucura Al. I. Cuza în realizarea primei mari reforme, era pus în dezbaterea Adunării Elective proiectul guvernamental de reformă agrară, în jurul căruia autoritățile făcuseră o largă publicitate. Adunarea, dominată deconservatori reacționari, expresie a caracterului extrem de restrictiv al prevederilor electorale ale Convenției de la Paris, a dat însă un vot de blam guvernului Mihail Kogălniceanu. Guvernul, care ar fi trebuit să demisioneze, conform normelor parlamentare, era însă menținut de Al. I. Cuza care dizolvă Adunarea (2 mai 1864).

Această lovitură de stat era urmată imediat de organizarea unui plebiscit pentru aprobarea noii constituții a țării, de această dată un act românesc, Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris. Noua lege fundamentală a statului, cu tot titlul derutant, înlătura Convenția, stăvilea drumul instaurării unui regim de tutelă al marilor puteri, consolida autonomia, deschizând noi perspective luptei pentru independența absolută. Prin ea, puterea domnului era considerabil întărită și lărgită. Adunarea legiuitoare pierdea din drepturile sale, inclusiv dreptul de interpelare. Conform Statutului, domnul iniția legile cu concursul Consiliului de Stat, organ juridic, nou constituit, din specialiști. Se organiza o nouă Cameră, Corpul Ponderator, trecându-se astfel la sistemul parlamentar bicameral (de la sistemul uni-cameral, cu o singură cameră legiuitoare, se trecea la sistemul cu două camere legiuitoare).

Majoritatea membrilor Corpului Ponderator erau numiți de domn, care desemna și pe președintele Adunării. Statutul lărgea în mod considerabil dreptul de vot, înlătura privilegiile electorale ale moșierilor și permitea accesul larg al burgheziei. Dar importante categorii sociale de la sate și orașe erau menținute pe o poziție de inferioritate politică. Proletariatul sătesc și orășenesc era exclus de la vot. Marile puteri garante aprobând noile schimbări, consfințeau dreptul absolut al României de a-și modifica legile, indiferent de prevederile Convenției de la Paris.

(va urma)

Lasă un comentariu