Antroponimele (numele de persoane) românești sunt parte a limbii noastre materne. În cartea „Microsisteme antroponimice românești" am precizat: „Din punctul de vedere al originii, numele personale provin din termeni laici și religioși. Vechimea acestora în limbă poate fi urmărită de-a lungul etapelor de dezvoltare a limbii române, de la începuturile ei și până acum".
Este un lucru îndeobște cunoscut că limba română provine din limba latină populară vorbită de coloniștii romani prezenți în Dacia, în secolele al II-lea și al III-lea. Populația autohtonă, geto-dacii, s-a confruntat cu un sistem roman de organizare militară, administrativă, economică și culturală deosebit de evoluat pentru acele timpuri. Rezultatul la care s-a ajuns a fost dobândirea limbii latine de către autohtoni, într-o primă fază de bilingvism, pentru ca mai apoi limba latină să devină limba unică de comunicare între ei. „Limba latină a fost principalul factor al procesului de romanizare a geto-dacilor și a Daciei" (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers enciclopedic, București, 1999, p. 39). Încă din faza de bilingvism, geto-dacii au păstrat în comunicare cuvinte din limba strămoșilor lor, păstrate până în zilele noastre și cunoscute ca făcând parte din vocabularul autohton al limbii române.
„Romanitatea limbii române se oglindește în structura gramaticală și lexicală: cuvintele latine moștenite nu cunosc graniță geografică între diferitele zone locuite de români" (I.I.Russu, Etnogeneza românilor, Editura științifică și enciclopedică, București, 1981, p. 129). În cursul de Istoria limbii române pe care l-am predat le spuneam studenților, pentru a justifica unitatea teritorială a limbii române: Dacă un român din Transnistria vorbește cu un român din Banatul sârbesc, în limba română întreabă ce înseamnă un anume cuvânt și în limba română i se răspunde.
O privire către acele timpuri ridică o serie de întrebări, la care nu o dată constatăm că răspunsurile sunt greu de formulat. Izvoarele istorice grecești și latinești ne oferă o informație săracă, dar deosebit de importantă, cu privire la geto-daci, la organizarea lor statală, la importante personalități, precum Burebista și Decebal, la evenimente istorice la care au fost implicați geto-dacii. Însă atunci când izvoarele istorice sunt deficitare, limba română devine argumentul nu numai de natură lingvistică, ci și istorică.
Concret, cele mai multe informații despre populația geto-dacă, despre numele purtate de autohtoni, le aflăm din inscripțiile de pe monumentele funerare. Ca vechime, ele sunt contemporane cu cele latinești. I.I.Russu precizează că numărul acestora se ridică la aproximativ 1.190 (890 simple și 300 compuse). Câteva exemple: Bithus, Teres, Seuthes, Cotys - dintre cele cu frecvență mai mare. Din păcate, etimologia unor astfel de nume este necunoscută, dar putem avansa ideea că la baza multora au fost cuvinte comune. Acest mijloc de îmbogățire a sistemului antroponimic n-a cunoscut sincope de-a lungul secolelor, dovadă sunt numele personale provenite de la nume de plante și animale care s-au păstrat până în zilele noastre. I.I.Russu, p. 81, precizează că unele nume erau porecle, ceea ce înseamnă că sursa de formare a multor antroponime era destul de largă. Din apelative autohtone au rezultat porecle provenite de la nume de plante și animale, care au rămas în tradiția românilor până în zilele noastre. Multe dintre ele au devenit în secolul al XIX-lea nume de familie, precum Barză, Brad, Cioară, Copac, Carpen, Ghimpe, Mazăre, Măraru, Rață, Țapu etc. Acestea provin din cuvinte sigure moștenite de la geto-daci (Grigore Brâncuș, Vocabularul autohton al limbii române, Editura științifică și enciclopedică, București, 1983).
Pe măsură ce procesul de romanizare se manifesta tot mai intens, și antroponime latinești au ajuns în atenția populației daco-romane. Unele nume de persoane, care proveneau din porecle, au putut să apară ca traducerea în latină a corespondentelor geto-dacice.
Lipsa îndelungată a izvoarelor scrise a putut fi contracarată de studiul microsistemelor antroponimice românești, care s-au dovedit a fi recunoașterea continuității modelelor de formare a numelor personale la români.
(va urma)
