La 14 august 1864 era decretată legea rurală, cea mai importantă dintre reformele realizate în timpul domniei lui Al. I. Cuza.
Prin ea erau desființate obligațiile feudale ale țăranilor clăcași; aceștia erau declarați proprietari pe pământul avut în folosință, în conformitate cu numărul de vite. În funcție de inventarul viu existent, legea lua în considerare existența a trei categorii de clăcași (fruntași, mijlocași și pălmași) și fixa pentru țărani obligația plății către moșieri timp de 15 ani, a unei însemnate răscumpărări bănești. Erau împroprietărite prin lege 463.554 familii, cu o suprafață totală de 1.810.311 ha. Alte peste 48.000 familii au primit pământ pe domeniile statului de abia în 1878.
Reforma agrară din 1864 a constituit un moment important în edificarea României moderne. Ea a generalizat relațiile capitaliste, consfințind victoria noii orânduiri burgheze, a deschis câmp larg dezvoltării economice burgheze, creând condiții pentru accelerarea progresului societății românești.
A avut, de asemenea, și o importanță națională, contribuind la consolidarea „națiunii", după cum sublinia Mihail Kogălniceanu, la asigurarea bazei de masă a luptei viitoare pentru independență.
Reforma a avut însă și unele limite generate de caracterul său moderat burghez. Zeci de mii de țărani, cu pământ insuficient sau lipsiți total de pământ, n-au fost luați în considerare de legiuitori. De asemenea, nici clăcașii n-au fost înzestrați cu suprafața de pământ necesară pentru a le asigura independența economică față de moșieri. Marea proprietate moșierească, deși știrbită, era păstrată (împreună cu marea proprietate de stat, ea reprezenta circa 66% din suprafața țării). Prevederile cu privire la aplicarea legii permiteau o masivă deposedare de pământ a țăranilor și activitatea abuzivă, mergând până la sabotarea legii de către moșieri.
Au fost reformate, de asemenea, învățământul, justiția, finanțele, armata etc.
Legea instrucțiunii publice da învățământului o orientare modernă, științifică și o structură unitară. Ea introducea obligativitatea și gratuitatea învățământului primar de patru ani și extindea învățământul secundar și universitar. Universității ieșene (din 1860) i se adăuga în 1864 cea de la București. De o nouă legislație dispunea și justiția. Codul penal și cel civil (aplicate din 1865 și 1866) desființau jurisdicția consulară și contribuiau la consolidarea statului și a societății burgheze.
Acestea stabileau că și străinii erau judecați și condamnați potrivit legilor române (în trecut, li se aplica de către consulate legislația țărilor lor).
Toată această activitate de organizare a instituțiilor statului pe principii moderne era subordonată luptei pentru realizarea statului unitar național român independent. A încercat astfel să realizeze Banca Națională a României, să bată monedă națională „romanatul" să instituie distincția națională „Spicul de aur" sau „Ordinul Unirii". S-a preocupat cu insistență de întărirea capacității militare a țării. România ajungea să dispună de un efectiv permanent de 40.000 de ostași și de o rezervă la fel de numeroasă care se putea mobiliza rapid. Era o forță apropiată numericește de cea pe care România o mobiliza în 1877.
Politica națională era ilustrată și prin strânsele legături de solidaritate cu românii din Imperiul habsburgic, ca și prin sprijinul și integrarea rapidă în viața politică a României a celor care treceau Carpații spre București. Erau sprijinite moral și material mișcarea cultural-politică națională, învățământul, publicistica românească, dar și nevoile curente ale românilor.
Urmărind cu deosebită consecvență împlinirea obiectivelor naționale de unitate și libertate, România, sub conducerea lui Al. I. Cuza, a inaugurat o politică la fel de activă în exterior, plină de demnitate în raporturile cu marile puteri și de solidaritate și sprijin material și moral cu mișcările de eliberare din Balcani, Polonia și Ungaria.
Pe teritoriul românesc au primit adăpost comunități întregi de bulgari, fugiți de prigoana turcească, și-au constituit cete înarmate dar și școli, s-au publicat cărți și reviste. România a sprijinit cu fonduri însemnate taberele de refugiați maghiari, organizate mai ales în Moldova, în anii prigoanei habsburgice de după 1849, a conlucrat cu sârbii și polonezii în lupta pentru libertate și unitate, împotriva marilor imperii.
Domnia lui Al. I. Cuza lua sfârșit prin abdicare forțată, la 11 februarie 1866. România modernă, lipsită totuși de o parte însemnată a teritoriului său național, era însă edificată și de ea se legau, cu îndreptățire legitimă, speranțele tuturor românilor.
Personalitatea lui Al. I. Cuza în conștiința poporului român
Al. I. Cuza contribuise, ca executor al programului revoluției de la 1848-1849, printr-o operă reformatoare largă, fără egal până atunci, la accelerarea progresului societății românești, la crearea condițiilor necesare intensificării luptei pentru independență și unire a tuturor românilor într-un singur stat. Alături de el s-au aflat, în cei șapte ani de domnie luminoasă, care au făcut epocă în istoria țării, numeroși patrioți, fruntași ai revoluției de la 1848, remarcându-se cu deosebire între ei Mihail Kogălniceanu.
Activitatea patriotică, plină de sacrificiu și devotament nemărginit față de țară, față de poporul român, pe care l-a iubit și slujit, în viitorul căruia a crezut, l-a înălțat pe Al. I. Cuza, domnul unirii, în rândurile eroilor nemuritori ai istoriei neamului.
Și atunci, în 29 mai 1873, la Ruginoasa, când prin moarte Al. I. Cuza se contopea cu pământul sfânt al patriei, după ani grei de silit exil, în cuvintele simple dar pline de adevăr ale lui Mihail Kogălniceanu răzbătea o dată cu durerea întregii țări și recunoștința ei. „Atâta vreme, spunea el, cât va avea țara această istorie, cea mai frumoasă pagină (...) va fi aceea a lui Alexandru Ioan Cuza".
În adevăr, în istoria furtunoasă de luptă continuă a poporului nostru pentru existența națională, pentru libertate și unitate, pentru dreptate și progres, Al. I. Cuza se distinge ca un mare înaintaș, făuritor de țară nouă, ca simbol al renașterii și veșniciei românești.
(sfârșit)
