Istoria numelui la români - Din antroponimia românească (II)

Distribuie pe:

Romanizarea continuă a populației daco-romane din spațiul de formare a poporului român s-a produs și după retragerea Aureliană din anul 271. Reținem definiția genealogică a limbii române formulată de Al. Rosetti: „Limba română este limba latină vorbită neîntrerupt în partea orientală a imperiului roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia superioară și inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii și până în zilele noastre" (Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Editura pentru literatură, București, 1968).

Potrivit opiniei dialectologului clujean Romulus Todoran, romanizarea a cunoscut două faze: una centripetă - dinspre exterior spre interior, care a coincis cu prezența efectivă a armatei și administrației romane în Dacia - și una centrifugă, dinspre fosta provincie romanizată spre teritoriile populate de dacii liberi.

În evoluția limbii române se înregistrează, în succesiunea romanizării, etapa limbii române comune, care o individualiza de celelalte limbi romanice, aflate și ele într-un proces de diferențiere de limba latină.

A doua jumătate a primului mileniu a fost marcată de apariția și stabilirea în spațiul de formare a limbii și poporului român a unor populații venite din est, cele mai însemnate, cu influențe asupra limbii și onomasticii românești, fiind slavii și maghiarii. Contactul românilor cu aceștia n-a rămas fără influențe reciproce la nivelul limbii vorbite. Cea mai puternică influență a fost cea slavă, dovadă prezența în vocabularul de bază al limbii române a multor cuvinte de origine slavă. Acest lucru a putut fi posibil datorită asimilării totale a slavilor pe cale naturală.

În această perioadă, ca și în secolele următoare, antroponimia românească s-a îmbogățit cu nume de persoane de origine slavă care au cunoscut o vitalitate remarcabilă. Lingvistica românească înregistrează contribuții deosebite în ce priveștepunerea în evidență a antroponimelor atestate în documente istorice până în secolul al XVII-lea: Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, București, 1933; Dicționarul elementelor românești din documentele slavo-române. 1374-1600, sub redacția Gh. Bolocan, București, 1981; Alexandru I. Gonța, Documente privind istoria României. A Moldova. Veacurile XV-XVII (1384-1625). Indicele numelor de persoane, București, 1995.

Cercetarea numelor de persoane, ca și a numelor de locuri (toponime), constituie o altă modalitate de studiu al limbii române. De o importanță deosebită sunt sursele de documentare. În regiunile românești Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat documentele din epoca feudalismului au fost redactate în limba latină, în Moldova și Țara Românească, în slavonă.

Antroponimele apar în documente fie individualizate, fie prezente în structuri toponimice. E de reținut faptul că numele de persoană românești din documentele redactate în latină prezintă influența limbii maghiare (Barcha, 1295 = Bîrcea; Bwnyla, 1416 = Bunilă; Chonthafalwa, 1265 = Satul lui Ciontea; Dragomirfalwa, 1468 = Satul lui Dragomir). Unele toponime, în structura cărora sunt antroponime de origine slavă, au putut fi create de români (N. Drăganu, p. 287), ca și toponimele în structura cărora intră apelative românești de origine slavă (Emil Petrovici, Studii de dialectologie și toponimie, București, 1970, p. 292). Un exemplu: În lunca lupilor, Țara Românească, 1566.

Dintre numele de persoană de origine slavă care s-au impus în antroponimia românească sunt de reținut: Aldea, Baba, Baicu, Balea, Balotă, Barbu, Bogdan, Dan, Dobre, Dragomir, Ganea, Ivan, Manciu, Manea, Mihalcea, Mircea, Moga, Nana, Neagu, Nedelcu, Paicu, Preda, Radu, Socol, Stan, Stancu, Stanciu, Stoica, Vîlcu, Vlad, Vlaicu, Voinea (Al. Rosetti, p. 326). Ele au devenit antroponime românești de origine slavă, aidoma apelativelor slave care au îmbogățit vocabularul limbii române. Cele mai multe dintre aceste antroponime nu mai sunt active în prezent ca nume personale, dar s-au impus în secolul al XIX-lea ca nume de familie.

Lasă un comentariu