A doua poveste de iarnă - Haide, Sârma!

Distribuie pe:

Cu un an în urmă, cotidianul „Cuvântul liber" a avut amabilitatea de a-mi publica prima poveste de iarnă, intitulată „Dar din dar". Acolo, un băiețel sărman, de 5 ani, a primit, la un târg de iarnă, o turtă dulce. Trecând, spre casă, printr-un parc, a dăruit o jumătate din turtă unei veverițe. Veverița i-a dăruit, în schimb, un con de brad, care dimineața, în mod miraculos, s-a preschimbat într-un con de aur. Astfel, băiețelul și sărmana lui mamă au petrecut fericiți Crăciunul. În plus, tot în acea noapte, a venit acasăși tatăl său care fusese închis pentru că a furat o pâine... Am scris atunci că acea poveste se aseamănă frapant cu un fragment din copilăria mea. Iată, a venit momentul să relatez acel episod miraculos.

În anul 1953 (deci, acum 63 de ani) familia mea era într-o situație disperată. Trăiam, în chirie, într-o cameră de 5/6 mp, într-o casă din orașul Câmpia Turzii ce aparținea familiei înstărite a unui medic stomatolog. Camera era, de fapt, pentru noi cameră de zi, dormitor, bucătărie și cămară. Redau, și vom vedea de ce, mobilierul din cameră: la intrare, în dreapta, un pat cu montură metalică al părinților mei, în stânga o teracotă pentru gaz metan. Central era un fotoliu-pat, care, seara era patul meu, și o măsuță. În stânga sus, un paravan din scândurăși pânză, care ascundea privirii „bucătăria", adică un suport metalic pentru reșou, cu două ochiuri, pe care gătea mama. În dreapta, sus, un dulap scorojit pentru haine, iar pe el trona un difuzor din scândurăși pânză, cu o limbă de ebonită, pentru „închis" și „deschis", singura noastră legătură cu lumea din afară. Și cam atât... WC-ul era în curte.

Am enumerat aceste dotări sărăcăcioase, deoarece la un moment dat, toamna, un maior de Securitate s-a prezentat pentru a sechestra toate bunurile noastre. Tatăl meu participase, în 1950, la o întrunire conspirativă din Oradea, care viza răsturnarea regimului comunist, instaurat în România. Cei 15 anticomuniști au fost deconspirați și condamnați la câte 20 de ani de închisoare cu muncă silnică. Maiorul, un bărbat frumos, cam la 45 de ani, s-a prezentat politicos și a spus marnei: „Tovarășa Nanu, am ordin să confisc bunurile familiei soțului dumneavoastră!".

„Dar, tovarășe maior - a spus mama cu lacrimi în ochi -, soțul meu nu a ucis pe nimeni! De ce tocmai 20 de ani? Confiscați ce doriți, dar nu acest fotoliu, care e patul copilului meu".

Maiorul, înalt și cu ochii albaștri, și-a rotit privirea peste dotarea noastră sărăcăcioasă.... A zâmbit trist... „Tovarășa Nanu, nu am ce să confisc. Voi raporta șefilor mei că nu dețineți bunuri materiale de valoare." Apoi a plecat, lăsând-o pe mama în lacrimi.

Dar mama mea era o adevărată leoaică balcanică. La începutul lunii decembrie, nu plătise de trei luni chiria și se gândea, îngrozită, că nu are bani de sărbători pentru dulciuri și nici pentru un pachet cu țigări „Mărășești" pentru tata, care era la penitenciarul din Aiud. Atunci, cu toate că educau și scoteau pe bandă rulantă doctori, ingineri, juriști și profesori pentru regimul comunist, cadrele didactice aveau salarii de mizerie, fiind marginalizate în România, ca intelectuali. Mama mea era profesoară de geografie la liceul din Câmpia Turzii (astăzi „Pavel Dan"). În pauza mare, în cancelaria liceului, profesorii completau, de zor, buletine Pronosport, sperând ca norocul să le surâdă odatăși odată... Mama a cerut un buletin și a întrebat cum trebuie completat. Profesorul de fizică i-a explicat pe scurt: „Ștefana, completezi cele 12 coloane, de sus în jos cu 1, X, 2, în funcție de cine crezi că va câștiga". Mama a venit acasă. Am luat o bască ponosită de la tata, a pus în ea biletele cu 1, X, 2, apoi m-a îndemnat să trag eu. Și am tras ce ieșea din bască, iar mama completa buletinul. Ultimul număr (al 12-lea) s-a nimerit a fi 1. Era meciul vedetă dintre formațiile „Industria Sârmei" Câmpia Turzii și „Arieșul" Turda, formații muncitorești, puternic sponsorizate de Combinatul Siderurgic Câmpia Turzii și Fabrica de Ciment din Turda. Cu toate că între orașele Câmpia Turzii și Turda exista o distanță de doar 10 kilometri, rivalitatea fotbalistică era imensă, cam de genul Steaua - Dinamo sau Politehnica Timișoara - UTA Arad. Mama a depus biletul la agenția Loto din Câmpia Turzii.

Duminică, la ora 11 (matineu), am auzit vuietul arenei din Câmpia Turzii, aflată cam la 500 de metri locuința noastră. „Haide, Sârma!". Mama m-a privit mirată. „E bine, mamă... Sârma a dat gol și noi am pus 1 pe buletin"...

Seara, la ora 22, am mișcat limba de ebonită al difuzorului și am ascultat știrile. La rubrica „Sport" mama a notat pronosticurile Pronosport. ȘI MINUNE, CU ADEVĂRAT DIVINĂ! Eu și mama am nimerit toate cele 12 pronosticuri! Câștigasem marele premiu, unic din România... Fericită, cu banii în mână, mama a plătit toate ratele restante la chirie. A cumpărat apoi un brad de doi metri, pe care l-a împodobit cu bomboane, artificii, portocale și ciocolată. Eu am fost răsplătit cu un trening bej, iar mamași-a cumpărat câteva haine și o perdea pentru unicul geam al camerei noastre. Pentru tata a trimis la penitenciar un pachet mare, care conținea, printre altele „Mărășești", țigările lui preferate, pe atunci fără filtru.

În anul 1955, Gheorghe Gheorghiu Dej, conducătorul comunist al României, a dat o amnistie generală pentru deținuții politici. Tata a venit acasă după doi ani. A fost bătut și umilit zilnic, și a venit complet dezumanizat, mai ales violent. Astfel, în anul 1958, divorțul părinților mei a fost inevitabil. Deși frumoasă, inteligentăși elegantă, mama nu s-a mai recăsătorit. Ea a fost astfel pentru mine mamă, tată, sorăși profesoară până la sfârșitul vieții. Dar asta este deja o altă poveste...

Colega mea din Iernut, Lucica, cea care a primit viza și a migrat în Canada, înainte de plecare mi-a spus: „Marius, nu mai juca la Loto... Norocul tău s-a scris atunci, în anul 1953, când Dumnezeu s-a întors cu fața spre tine!". Câteodată, în drum spre Turda sau spre Cluj, trec prin cochetul orășel Câmpia Turzii. Din goana mașinii văd frumosul club al Industriei Sârmei construit de arhitecți italieni, între cele două războaie mondiale și lângă el casa unde, într-o cămăruță de 5/6 mp am locuit timp de șase ani. Apoi, perpendicular pe șosea, drumul frumos, asfaltat, care duce la stadionul de fotbal. TRESAR! În urechi parcă aud vuietul tribunei și strigătul fanilor sârmari „HAIDE, SÂRMA!"

 

Lasă un comentariu