Românii poartă pe umerii lor povara păcatului originar, și anume acela de a fi primii, și de când lumea în spațiul geografic al Europei centrale, balcanice și de sud-est. Se știe bine că cu două mii și ceva în urmă, tracii și geto-dacii ocupau o suprafață de peste un milion de kmp: din Asia Mică și de la Poalele Pindului din Grecia, cu întregul Balcani, mergându-se, în vest, până la porțile Vienei, în nord, aproape de Kiev, iar la răsărit până la Don. Dacă acest spațiu ar fi rămas, ocupat numai de romani, cred că la această oră, prin cunoscuta simbioză am fi avut o Românie cât o jumătate de Europă. Au venit însă valurile de migratori și, vrând-nevrând, din întinsa lor vatră, strămoșii noștri au cedat, rând pe rând, spații imense pentru vetrele altora. Dintre atâția care au fost, cei mai mulți s-au pierdut în negura istoriei, iar printre cei care au rezistat și ne-au marcat existența au fost: slavii, ungurii și turcii. Închipuiți-vă ce puternică a fost invazia slavilor în secolele V-VII, primii de altfel, dintre cei rămași, care practic s-au suprapus peste daco-romanii existenți, din moment ce îi întâlnim, în mare, în același areal, descris mai devreme. În Balcani, slavii de sud și de sud-est (bulgarii, sârbii, croații), în Cehoslovacia și Polonia, slavii de vest, iar în nord și est-ucrainenii și rușii. A nu se crede că actualul teritoriu al României, ar fi fost ocolit deliberat de către aceștia. Ei au fost și pe aici, dovadă a influenței lor lingvistice, dar și de altă natură, cu deosebirea că, pe acest spațiu puternic românesc, n-au rezistat asimilării. Așa a ajuns România o insulă latină într-o mare slavă, ceea ce nu le-a convenit niciodată rușilor, și nici domnului Putin, acum. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. În sudul Dunării, pe la sfârșitul secolului al VII-lea, își fac apariția bulgarii, un neam turco-mongol din Altai, cu ultima staționare la gurile Volgăi, de unde au fost dislocați de unguri și puși pe pribegie. Ajunși în sudul Dunării, și firi războinice, au schimbat și ei echilibrul geopolitic al vremii, îndeosebi în zona balcanică, dar și cu influențe asupra țării noastre. Și, în sfârșit, cei care pun capacul în zonă sunt ungurii, (anul 896), care în cele din urmă se așază în Câmpia Panonică, mai slab populată, urmați apoi la bune secole de către tătari și turci (1241-1359), care și ei au bulversat pentru o mare perioadă de timp ordinea lucrurilor.
În acest context, românii au făcut și ei ce au putut, iar cel mai important lucru este că au rezistat în vreme, ceea ce nu-i deloc puțin, chiar dacă de multe ori au trebuit să joace rolul salciei. Au cedat mult din zestrea lor, dar a mai și rămas, iar faptul că noi știm acest lucru și că încă existăm, nu numai ca martori, dar și ca pretendenți îndreptățiți, îi înfurie pe mulți dintre vecinii noștri, dintre care ungurii și rușii sunt cei mai vehemenți. Abordând existența noastră în termeni juridici, noi, românii, suntem singurii cu actele în regulă pe spațiul pe care-l deținem. Ceilalți, de la ruși la unguri, de la sârbi la bulgari, toți sunt cu musca pe căciulă, iar faptul că istoria are memoria ei, că oriunde arheologii sapă prin actualul lor spațiu și dau pe aproape fiecare kmp de relicve daco-romane îi înfurie la culme. Dorința lor de a șterge aceste urme și de a ne închide gura este evidentă. Lucrul acesta nu este de azi de ieri. Pericolul că românii uniți s-ar putea constitui într-o puternică forță i-a preocupat pe mulți dintre vecinii noștri, ajunși într-un fel sau altul „pe cai mari", adică cu ceva imperii la teșcherea, fie că a fost vorba de bulgari, unguri, ruși sau turci. De aceea, ei au făcut tot posibilul ca România secolelor trecute să fie mereu divizată, fiecare tutelând, într-un fel sau altul câte o provincie: ungurii - Transilvania, bulgarii - Dobrogea, sârbii - Banatul, ucrainenii - parte din Maramureș și Bucovina, iar rușii - Basarabia. Dar nici Moldova tradițională și Muntenia n-au fost înafara acestor conexiuni, turcii fiind principalii pretendenți la o anumită doză de suzeranitate. Cu șeaua acestora pe ei, cum se spune, românii nu s-au putut aduna la un loc, cu toată conștiința de sine care sălășluia în subconștientul națiunii, lucru dovedit nu numai de Mihai Viteazul la 1600, ci mult mai devreme, prin dorința altor și altor domnitori, îndeosebi de sorginte valahă sau moldoveană care au vrut să devină stăpâni unici pe tronul acestor trei mari provincii și pentru care s-au dat lupte între ei.
Vântul acela de trezire a conștiinței naționale stârnit de revoluția franceză de la 1789, și multiplicat apoi la 1848, a dat aripi puternice românilor înscriindu-se în vâltoarea celor care militau pentru propria identitate ca națiune. Refacerea Vechii Dacii era pe buzele marilor noștri pașoptiști, cu inserție în mase. Unirea de la 1859, constituie marele pas pe care românii l-au făcut, pentru recuperarea teritoriului în acest sens, iar opera celor care au înfăptuit-o este uriașă. Pentru că, Mica Unire, n-a fost deloc mică. A fost de-a dreptul imensă, ea punând temelia unui nou început, oferind în același timp românilor dreptul de a visa la un viitor pe măsura trecutului. Iar faptul că Alexandru Ioan Cuza împreună cu marii bărbați de stat ai vremii au reușit să convingă nu numai pe ai lor, dar și pe străini, și îndeosebi marile națiuni, ca Anglia, Franța, de oportunitatea unei Românii puternice la gurile Dunării, constituie o izbândă de neegalat.
Odată tăvălugul pornit și strădania reușită, a dat aripi românilor din generațiile următoare să spere la și mai mult în această istorică acțiune de recuperare a teritoriului de la străini spre cei în drept, care suntem noi, românii. Aceiași mari bărbați de stat, constituiți într-o nouă generație, n-au uitat de mesajul înaintașilor lor, și folosind cu multă dibăcie contextul oferit de Primul Război Mondial, parcurg și cel de al doilea pas, realizând în mod magistral Marea Unire de la 1918. Cu alte cuvinte, „pohta ce-am pohtit-o", adică acea Dacia Felix visată de generații de înaintași.
Din păcate, România Dodoloață, de la 1918, n-a rezistat prea mult în fața acelorași vecini hulpavi, care în decursul secolelor s-au făcut cu forța stăpâni pe importante părți ale teritoriului sfânt al patriei străvechi. După cel de Al Doilea Război Mondial din cei 295.049 kmp am ajuns la 237.400 kmp, cu aproape 58.000 kmp mai puțin, prin pierderea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a sudului Dobrogei, teritorii de mare preț căzute, din nou, în mâna rușilor, ucrainenilor și bulgarilor.
Dacă în această mare reconstrucție a Daciei străvechi am avut parte de aportul a două generații de excelenți bărbați de stat, atât la 1859 cât și la 1918, la ora actuală ne confruntăm cu o secetă teribilă în acest sens, din moment ce timp de 27 de ani, de când Basarabia a devenit „liberă de contract" față de URSS, n-am știut să ne-o adjudecăm pe cale pașnică, în genul în care au procedat nemții cu RDG, astfel încât la ora actuală șansele de a o avea alături cu prilejul centenarului sunt cu totul nule. Dar nu numai atât. Prin câștigarea alegerilor prezidențiale din republica Moldova a unui președinte pro-rus și mai ales pro-Putin, lucrurile s-au complicat și mai mult. Acum nu numai că s-a pus interdicție totală pe orice propagandă unionistă, dar s-a lansat ideea foarte periculoasă, la inițiativa lui Putin, de înfăptuire a unei Moldove mari, prin destructurarea României. Iată unde s-a ajuns dacă lucrurile s-au lăsat la voia întâmplării. Cu alte cuvinte nu numai că ne-a scăpat unirea printre degete, dar prin lipsă de inițiativă am lăsat gol pentru manifestarea unei enormități extrem de periculoase. Acest mare eșec românesc se datorează lipsei totale de viziune și de coerență în politica strategică a actualilor lideri, care de mai bine de un sfert de veac nu fac altceva decât să se fâșie între ei pentru acapararea puterii pe care odată ce și-o adjudecă nu știu ce să facă cu ea. Iar dacă, în cele din urmă, întreprind ceva, totul este în propriul lor interes, pentru satisfacerea marilor lor orgolii și vanități, chiar cu prețul prăbușirii unei națiuni. În acest nedorit context extern, la alcătuirea căruia au contribuit din plin „faimoșii" noștri politicieni de azi, dacă între cele două uniri s-au scurs doar 59 de ani, vor trece încă mulți ani peste o sută, până la cea de-a treia unire, dacă aceasta va mai exista vreodată. Păcat domnilor Iliescu - Roman, Constantinescu - Ciorbea, Băsescu - Tăriceanu, Băsescu - Boc - Ponta, dar și Iohannis - Dragnea, sau câți vor mai fi pe lângă voi, pentru oportunitățile ratate, de a realiza visul dintotdeauna al unui popor mare și puternic cândva, ajuns, astăzi, o cenușăreasă a Europei.
