Mitropolia Moldovei, în preocupările lui Mihai Eminescu

Mihai Eminescu publica în anul 1882 un articol în ziarul „Timpul" din 14 august, în care spunea: „cărțile bisericești tipărite în Ardeal, în Moldova, în Țara Românească opresc procesul de diversificare și de dialectizare a graiului viu; acesta primește prin cărți o normă unitară în rostire și în scriere, căci printr-un instinct fericit, traducătorii și scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Țara Românească și-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma atunci". Tot Eminescu scria în același ziar: „Multe texte și bisericești și laice au un ritm atît de sonor în înșirarea cuvintelor, încît e peste putință ca frumusețea stilului lor să se atribuie întîmplării și nu talentului scriitorilor și dezvoltării limbei". Și, în sfârșit, încă odată Eminescu: „Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte românești și-au sfîrșit de mult evoluțiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată, de secole".

Ca om al veacului său, când religia ortodoxă și instituția ei, Biserica, făceau parte de temelie din concepția și structura spirituală a societății românești din acea vreme, când ele erau factori oficiali de educație și instrucție, Mihai Eminescu a primit și el, copil fiind, atât în familie, îndeosebi de la mama sa, cât și în școală, asemenea educație și instrucție religioasă. Încă de pe acum, el este pus în situația de a cunoaște și reține noțiuni elementare de doctrină, morală, strămoșilor săi, credința părinților și fraților săi. În plus, pe această linie și în acest context, trebuie să amintim că, în timpul vieții sale, Eminescu avea ca rude un unchi călugăr la mănăstirea Neamț și trei mătuși, din partea mamei, călugărițe la mănăstirea Agafton din județul Botoșani: maica Fevronia, maica Olimpiada și maica Sofia Iurașcu, prima fiind și stareță. Cunoștințele elementare religioase primite în casa părintească și, oficial, în școala primară și la biserică aveau să fie îmbogățite și amplificate în anii de liceu de la Cernăuți, unde primește cunoștințe și din alte confesiuni, - pentru ca, în perioada anilor de studenție de la Viena și Berlin, zestrea și orizontul său de cunoștințe pe această temă să se îmbogățească și mai mult, să se diversifice și, mai cu seamă, să interfereze cu ideile și teoriile filozofice de la prelegerile cursurilor audiate ca student, dar mai ales printr-o bogată și variată lectură și meditație personală asupra celor citite.

Biserica românească, îndeosebi Mitropolia Moldovei, ca instituție de seamă în viața poporului nostru, a făcut parte dintre preocupările majore ale Marelui Poet, în publicistica sa militantă. Într-un articol din Timpul din 22 martie 1882, el considera această instituție drept o <<creațiune eminamente națională>>, o păstrătoare a ființei naționale și a graiului românesc unitar, mai cu seamă la românii aflați în vremea aceea sub stăpânirea marilor imperii vecine, și o definea ca „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului; ea care domnește puternică și dincolo de granițele noastre"; ea care este „asilul de mîntuire națională în țări unde românul nu are stat". Eminescu recunoaște Bisericii funcția ei cultural-educativă și rolul ei de ocrotitoare a credincioșilor ortodocși trecuți cu forța la alte confesiuni. Are cuvinte pline de admirație pentru marii cărturari bisericești, mitropoliții Varlaam, Dosoftei, Veniamin Costachi.

Eminescu a manifestat totdeauna un adevărat cult pentru vechea carte românească, pentru limba textelor religioase. Tipărituri religioase din veacurile bătrâne găsise în biblioteca tatălui său, în biblioteca „gimnaziștilor români din Cernăuți", unde, printre alte cărți, se aflau: Cazania lui Varlaam, 1643, Psaltirea-n versuri a lui Dosoftei, 1673 (din care va împrumuta imagini în Luceafărul), Cheia înțelesului a lui Ioanichie Galeatovschi, 1679 (prima carte imprimată în tipografia Mitropoliei din București). Întâlnise carte veche bisericească la Viena, iar mai târziu, ca director al Bibliotecii din Iași, a arătat un interes deosebit pentru înzestrarea colecțiilor de cărți rare de aici cu imprimate și manuscrise religioase. O carte mult prețuită de Poet era Carte foarte folositoare de suflet a lui Nicodim Aghioritul.

Aria religioasă-bisericească a activității scriitoricești a lui Mihai Eminescu este - ne-am putut da seama - dacă nu prea bogată, oricum destul de variată, cu consum de multă materie cenușie, cu frământări și elaborări ideatice de înaltă ținută cerebrală, de încărcată tensiune afectiv-emoțională, de fermecătoare exprimare românească.

Poetul francez Hertrat B.J. a spus că dacă Eminescu ar fi scris în limba franceză ar fi fost cel mai mare poet al epocii acelui secol. Eminescu, spunem noi, cu siguranță că este poetul român care nu poate fi egalat și în același timp face parte din galeria celor mai mari oameni de cultură din literatura universală. Prin el, poezia românească a urcat pe cele mai înalte culmi. Genialitatea și talentul artistic deosebit l-au așezat pe un loc demn, în rândul celor mai mari poeți.

 

Lasă un comentariu