Facebook a intrat în viața noastră acaparator, dominator, seducător... Sună impresionant o astfel de carte de vizită și e doar o mică parte din ceea ce ar putea spune utilizatorii despre Facebook și viața lor.
Pentru mine, Facebook, înainte de toate, e un eficient mijloc de promovare a unor proiecte, programe, acțiuni culturale, dar și de informare despre activități asemeni din țară și străinătate, pe unde există români - și unde nu există?! Cum e și o fereastră prin care ne privim unii pe alții, cu toate ale noastre, pe care dorim să le facem publice.
Dar Facebook e și o oportunitate de dialog, de exprimare a unor puncte de vedere, atitudini, poziționări față de faptul politic, economic, social, cultural etc.
Nevoia de comunicare e cu atât mai mare cu cât alte mijloace nu au facilitățile Facebook-ului, iar comoditatea accesului - oriunde și oricând - l-au făcut pe acesta indispensabil. Aproape că pentru mulți dintre noi e de neimaginat viața fără Facebook.
Nu sunt un utilizator înrăit, trebuie să-mi gestionez timpul în funcție de prioritățile mele cotidiene ori de cele pe termen lung. Dar mă mulțumesc și cu acest puțin...
Una din marile mele amărăciuni, însă, legată de Facebook este lipsa de ținută, în multe cazuri, a comunicării, manelizarea, maidanizarea acesteia, lipsa de respect față de cel cu care se intră în „dialog", dacă dialog se poate numi „porcăiala" reciprocă!
Toată lumea pare a se pricepe la toate, toată lumea și nimeni totodată are/nu are dreptate. Puțini par a fi atenți la ce afirmații se fac, fiecare are o poziție fermă, intransigentă și adesea intolerantă.
Mă ardea la degete uneori să-mi exprim și eu punctele mele de vedere legat de un subiect sau altul. Mi-am reprimat aproape întotdeauna tentația, pentru că am observat cu câtă ostilitate sunt respinse, frecvent, unele „polemici cordiale", cum ar fi spus Octavian Paler, un senior al polemicii. Pentru că polemica presupune, înainte de toate, respectul reciproc. A polemiza nu înseamnă a te certa, a te dușmăni cu cineva, ci, ca într-o maieutică, polemica ar trebui să fie o încercare de a scoate în lumină adevăruri.
Nu înseamnă că dacă ești pe o poziție adversă cu cineva trebuie, automat, să-l înjuri de mamă! Dar când vorbim de limbaj... ce să mai vorbim!? E atât de colorat, de pestriț, că pare reabilitat din mahalaua evocată de Eugen Barbu, din groapa lui Ouatu. Nu mai vorbim de sărăcia acestuia, de recurgerea la un limbaj de 50 de cuvinte și acelea mai ales deocheate, în locul cărora ar fi mai potrivit câte un... bip!
Am să mă țin departe de provocările de acest fel de pe Facebook. Oricât de iritant ar fi să auzi spus din gura lui Mircea Cărtărescu că „Poporul român n-a ales parlamentul ăsta de hoți, nici guvernul ăsta de semioligofreni și semianalfabeți", nu o să fac galerie nici cu susținătorii, nici cu detractorii candidatului la premii suedeze. Orice pasăre pe limba ei piere! Credem că la nivelul pe care-l pretinde, „Orbitorul" ar fi trebuit să fi depășit faza etichetărilor și generalizărilor, care n-au nimic nici demn, nici moral în ele.
Dar mi-e greu să trec cu vederea un incident recent, legat de o semnalare de bun-simț, la o impardonabilă (ne)cunoaștere a termenilor (președintele Johanis ne-a anunțat rituos că la 24 ianuarie se „comemorează" Mica Unire!). Reacția unui „facebook-ist a fost una în care au fost invocați moșii, strănepoții, studiile, apartenența la PCR a celui care a îndrăznit să se atingă de Președintele lui etc. etc. După ce susținătorul „comemorării" a văzut că, împreună cu Președintele au dat cu oiștea-n gard, cum se spune, a șters repede postarea... Dar asta după ce, într-o izbucnire maidaneză, îl făcuse troacă de porci pe cel care, cu eleganță, semnala... eroarea Președintelui.
Altfel e inutil, steril, contraproductiv, să te înfrunți cu necunoscuți sau cu anonimi, să-ți consumi timp și nervi în dialoguri... monolog, în care fiecare vorbește și nimeni n-are răbdare să-l asculte pe celălalt, în dezbateri fără idei, ori cu idei puține și fixe, cu înverșunați slujbași de partid..., cu veleitari, cu oameni săraci cu duhul, fără credință, fără conștiință.
E păcat pentru că, pentru fiecare sună la fel versurile lui Romulus Guga, „Mi-e atât de puțin timpul,/ Atât de grăbite sunt toate,/ Atât de ușor se strică/ Ce la naștere pare eternitate"!
