Din antroponimia românească
Cea mai veche influență străină exercitată asupra antroponimiei românești a fost cea slavă. Acest lucru s-a petrecut în timpul simbiozei româno-slave, după secolul al V-lea, când slavii își fac apariția în Europa de Est, așezându-se și pe teritoriul locuit de români. Această veche populație slavă a fost treptat asimilată de populația românească mai numeroasă și continuatoare a elementelor de civilizație romană. Influența slavă asupra limbii române s-a exercitat atât la nivelul vocabularului, cât și la cel al numelor de persoană.
Al. Graur, în „Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române", București, 1954, identifică 1419 cuvinte ca fundamentale în limba română, din care 827 de origine latină, 24 de origine autohtonă și 305 de origine slavă. Toate cuvintele de alte origini decât cea latină sau autohtonă
s-au impus în dauna celor latinești sau autohtone, chiar dacă noțiunile respective sunt de neimaginat ca absente dintr-o limbă. Câteva exemple: bucura, citi, coborî, dovedi, drum, gât, grijă, hrăni, iubi, lipsi, lovi, milă, muncă, obicei, obraz, odihni, omorî, opri, pipăi, poftă, porni, pricină, prieten, primi, privi, sărac, sfânt, sfârși, stăpân, vesel, vorbă etc.
Adoptarea de către români a unor nume de persoană slave a fost un fapt firesc în natura relațiilor dintre cele două populații. Așa cum s-au întâmplat lucrurile și în alte părți, numele noi au fost adoptate mai întâi de persoane din stratul superior al societății. Ne explicăm în felul acesta de ce printre primii voievozi moldoveni și munteni au fost persoane care purtau nume de origine slavă.
În secolele al XIV-lea - al XVI-lea au domnit în Țara Românească voievozi români care purtau nume ca: Tihomir-Togomer, Vladislav-Vlaicu, Radu I, Dan I, Mircea cel Bătrân, Vlad Uzurpatorul, Dan al II-lea, Radu al II-lea, Vlad Dracul, Mircea, fiul lui Vlad Dracul, Vladislav al II-lea, Vlad Țepeș, Radu cel Frumos, Mircea, Vlad Călugăru, Radu cel Mare. În aceeași perioadă au domnit în Moldova: Dragoș, Bogdan. Ceilalți poartă nume calendaristice: Petru, Roman, Ștefan, Alexandru, Iliaș, Alexăndrel.
Numele de origine slavă au pătruns și în straturile de jos ale societății, prin imitare.
În ce privește „influența limbii grecești bizantine asupra limbii române, aceasta este numai de natură lexicală" (Ovid Densusianu, Istoria limbii române, vol. I, Originile, vol. II, Secolul al XVI-lea, București, 1961, p. 230).
Influența antroponimiei de origine grecească s-a manifestat și înainte de perioada fanariotă (1711-1821), însă în timpul acesteia Moldova și Țara Românească au cunoscut o certă afirmare a istoriografiei, a învățământului, atât în limba română, cât și în limba greacă.
Prezența unui număr considerabil de greci în țările române în secolul al XVIII-lea explică îmbogățirea antroponimiei românești cu nume personale, marea majoritate existente în calendarul ortodox. Reținem, totodată, numele derivate cu sufixul diminutival de origine grecească -ache, rezultând nume active, care nu erau de botez, dar care îi numeau în familie sau în anturajul social atât pe boieri, cât și pe cetățenii de rând: Andronache, Anghelache, Costache, Dumitrache, Enache, Manolache, Nicolache, Petrache, Ștefanache, Tudorache etc. De la nume primare derivate cu acest sufix au rezultat hipocoristice ca : Lache, Mache, Nache, Pache, Rache, Sache, Tache, frecvente în secolul al XIX-lea, care și-au consolidat prezența în antroponimia românească încă din acea vreme ca nume de familie.
