Iranul este una dintre țările Orientului Mijlociu și prezintă o mare diversitate din toate punctele de vedere ale cetățeanului european constând din oameni de multe religii și medii etnice, cimentate de cultura persană. Mai mare decât Regatul Unit, Franța, Elveția, Olanda, Germania, la un loc este întins pe o suprafață de 1.645.258 kmp, cu relief și climă foarte diversă. Numele de „Iran" este înrudit cu cuvântul „Arian" și înseamnă „teren de aur", teren pe care istoricii și filosofii iranieni susțin că s-au produs cele mai mari minuni ale umanității.
Iranienii se mândresc cu neprețuitele perle ale Drumului Mătăsii și susțin că predecesorii lor au inventat primul sistem poștal din lume pentru expedierea și primirea corespondenței, sens în care au construit drumuri speciale pentru poștalioane. Un astfel de drum, relicvă a trecutului, însoțește pe mulți km drumul actual modern, de la Shiraz (fosta mea reședință) spre Isfahan-Teheran, minunându-mă de fiecare dată, când circulam tur-retur pe acest drum la serviciu, drum foarte bine întreținut, marcat cu plăcuțe fosforescente de mare efect ziua la lumina soarelui și noaptea la lumina farurilor bolidului meu, un autoturism puternic ca o locomotivă, un Paycan roșu (Săgeata) de fabricație iraniană. Doar pe acest drum medieval, am identificat câteva locuri, unde mă puteam furișa să ascult Radio-București, pentru că în altă parte nu aveam semnal, în Shiraz nici vorbă!
Un muncitor din fabrica, povestitor înfocat despre predecesorii lui, navetist dintr-un sat foarte aproape de Persepolis, îmi povestea încântat și foarte mândru, susținând că îmi și poate demonstra, faptul că primele mori de vânt practice și funcționale din lume, folosite pentru măcinatul cerealelor și scoaterea apei din fântâni construite din lut, paie și lemn, utilizate timp de secole, vizibile și în zilele noastre, au fost inventate în Persia cu 500-900 de ani î. e. n.
Majoritatea iranienilor și stranierilor arabi, întâlniți de mine pe meleagurile persane, mulți dintre ei deveniți foarte buni prieteni, fideli și sinceri, m-au sfătuit și m-au învățat cum să mă port în casele lor, pe stradă sau în locurile de rugăciune, în relațiile sociale și în mod deosebit cu femeile lor, dar și cum să stau ghemuit pe celebrele lor covoare persane (la un ceai, o cafea sau desigur în timpul mesei) a căror istorie datează de acum 2000 de ani, meșteșugul țesăturii acestora fiind transmis din generație în generație, clasificat de UNESCO „Capodoperă a patrimoniului național și intangibil al umanității". Așezat pe un astfel de covor, aveam mai întotdeauna în mijloc o frumoasă narghilea din care puteai pufăi la discreție, alături de o cană de ceai, un burduf plin de curmale și un castron cu o splendidă salată de crudități. Într-o astfel de ipostază, prietenul meu Haagii, proprietarul unui mare și elegant magazin de electronice, așezat și el pe covor, dar mult mai relaxat, se uita la mine și îmi spunea: „Uită-te bine la acest covor, este perfect de imperfect și precis de imprecis! De ce? Simplu: un covor persan este țesut cu imperfecțiuni în mod intenționat pentru a simboliza că numai Dumnezeu poate crea perfecțiunea".
Învăluit încă în stranii mistere transmise de-a lungul timpului, covorul persan nu a fost niciodată un simplu obiect. El a însemnat artă, tradiție și istorie. De aceea, nu întâmplător, covorul persan țesut din milioane de noduri, este atât de valoros și dorit de oricine. Sunt confecționate din lână și mătase, opere de artă, dar și mărturii ale unui trecut învăluit în ipoteze și mister. Covorul persan, mărturie a uneia dintre cele mai vechi tradiții ale omenirii, departe de a prezenta luxul de acum, a fost la începuturile sale doar un mod de a izola din punct de vedere termic corturile triburilor nomade, așezat direct pe pământul rece sau fierbinte, dar și pe pereții aflați în calea vânturilor, arșițelor și furtunilor de nisip. Covoarele persane au fost inițial un mijloc de supraviețuire, ulterior nevoia de frumos a determinat ca aceste covoare realizate din lână de oaie sau de capră să capete și valori estetice. Apoi au căpătat o dată cu folosirea lor o nouă valență, folosirea lor pentru rugăciune în credința musulmană, astfel încât nu poți spune Persia fără a aminti de covoare ca parte integrantă a istoriei și culturii acestui popor.
-Va urma-
