Pentru că suntem încă sub imperiul aniversării Unirii Principatelor de la 1859, marele pas spre redevenirea noastră ca popor de mare anvergură, elogiile aduse autorilor acestei mărețe opere i-au supărat pe unii, care au ținut să ne atenționeze că exagerăm cu atâtea laude, pentru că și ei au fost oameni, cu păcatele și slăbiciunile lor (aluzie la viața privată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza), cu îndoielile și trădările lor și câte și mai câte.
Cine l-a citit pe așa-zisul istoric Lucian Boia, care, cu acea „O altfel de istorie", conferă mai mare valoare neghinei decât grâului, nu face altceva decât să scoată în evidență doar micimea ființei umane și omenescul murdar al acestor personalități, prin exacerbarea bârfei și a jocurilor de culise, scotocindu-le intimitățile, poate judeca și astfel. Numai că acei oameni de la 1859 și de la 1918, chiar dacă în esență nu se deosebesc de contemporanii noștri în anumite privințe, printre altele, au făcut și ceva magnific pentru popor și națiune, redându-le în bună parte forța și strălucirea, marea speranță.
Celor de azi nu numai că le-a ieșit din cap ideea de a le duce mai departe neterminata operă (iată s-au scurs 99 de ani de la 1 Decembrie 1918), dar fac tot posibilul să slăbească coeziunea națiunii, sărăcind-o și învrăjbind-o, aducând-o într-o poziție umilitoare față de celelalte națiuni ale Europei. Dar cel mai grav lucru care se petrece în zilele noastre, și aceasta de 27 de ani încontinuu, este lipsa totală de viziune asupra pericolului care ne paște, dar și de reacție în fața prădătorilor noștri, de azi și de ieri, de secole de-a rândul, cărora, după o bună perioadă de abținere, le-a venit din nou pofta de câte o halcă din trupul țării, dorință care, reprimată atâta vreme, acum devine tot mai explicită. Rușii dintr-o parte, ungurii din cealaltă parte, dar și din interior, bulgarii și sârbii, de asemenea, cu toate că pretențiile lor sunt mai modeste. În ce-I privește pe ucraineni, ei se mulțumesc deocamdată cu ce au de la noi, și au destul: nordul Bucovinei și Maramureșul istoric.
Aflându-ne în mare pericol, nu putem ca gândul să nu ne poarte și spre acei prieteni adevărați care în toate perioadele istorice cruciale ne-au fost alături. Îi cităm aici pe marele popor francez, în cazul Unirii de la 1859, dar nu numai, și pe cel american, la 1918. Și poate că nu vom reuși niciodată să-i fim îndeajuns de recunoscători celui de al 28-lea președinte al SUA, Woodrow Wilson (1913-1921), care prin introducerea în relațiile de drept internațional a autodeterminării și a principiului naționalităților, în locul dreptului forței, a făcut ca după Primul Război Mondial să renască din cenușa imperiilor europene: austro-ungar, otoman și țarist, o droaie de națiuni și popoare, dintre care cei dintâi am fost noi, românii. Dar nu numai atât. Pentru asigurarea stabilității și protecția granițelor statelor nou-înființate, președintele Wilson a insistat pentru crearea, atunci imediat, a Ligii Națiunilor, devenită apoi ONU, ca garant al respectării inviolabilității granițelor stabilite.
Pentru că liderii unor popoare au memoria scurtă, nu este exclus ca setea de noi confruntări să revină în Europa. Dacă Hitler a fost autorul celui de Al Doilea Război Mondial, promotorul celui de Al Treilea Război Mondial va fi, fără îndoială, Putin. Analizând preambulul de la cea de-a doua conflagrație mondială și comparând cu ceea ce se petrece acum, se pot observa similitudini importante. În vreme ce Hitler a anexat Austria, în martie 1938, apoi regiunea Sudetă a Cehoslovaciei cu populație majoritar germană, în septembrie 1838, iar după un an a atacat Polonia prin diverse înscenări, domnul Putin este și el în deplină desfășurare. Are un conflict armat cu Ucraina, încă din 2014, unde a creat o republică autonomă, în Dombas, a anexat, în martie 2016, Crimeea, un teritoriu strategic foarte valoros, de 26.100 kmp și o populație de circa 2 milioane de locuitori, în ciuda tuturor protestelor occidentale și NATO. Mai mult, e și cu ochii pe țările Baltice și Polonia, dar și pe România, via Republica Moldova. Deși toate se leagă de toate, ceea ce ne doare mai mult este delicata noastră situație în pragul sărbătoririi centenarului Marii Uniri de la 1918. Putin ne cunoaște sensibilitățile și are de gând să ne facă zilele cât mai fripte, ca să nu ne putem bucura de marele succes. Și chiar dacă nu va reuși să pună în practică odiosul său plan, vom trăi această perioadă cu frica în sân. Dar, în vreme ce polonezii și balticii și-au luat măsuri de protecție împotriva ursului siberian, procedând la mobilizarea generală a rezerviștilor în vederea pregătirii populației pentru lupta întregului popor, alor noștri nici că le pasă, străduindu-se cum să-i scape de închisoare pe toți hoții și corupții, de parcă aceasta ar fi prioritatea priorităților, pe motiv că n-au standard de detenție de nivel european. Aceasta, ca și când cei din libertate, adică românii care își văd de ale lor, ar duce-o mai bine.
Semnalele pe care Putin ni le transmite de la Moscova, via Chișinău, nu sunt de bun augur. Prin vocea președintelui moldovean Igor Dodon, o făcătură a ideologiei și propagandei sovietice, ne anunță că și el are o variantă de unire, dar nu a Basarabiei cu România, cum am dori noi, ci a Moldovei din stânga Prutului cu Moldova din dreapta Prutului, cum ar dori el, lăsându-ne astfel pe noi, românii, fără Putna și fără Moldova lui Ștefan cel Mare și, în cele din urmă, fără gloria istoriei. De altfel, ce poate fi în capul unui mancurtizat, tip Dodon, care în interviul acordat reporterului de la TVR a susținut printre alte enormități și amenințări „frățești", că marea greșeală a Rusiei la 1821, când și-a alipit Basarabia, a fost că s-a oprit la Prut și nu la Carpați. Drept pentru care domnul Putin i-a și făcut cadou lui Dodon o hartă detaliată a Moldovei Mari, sub domnia lui Ștefan cel Mare, pe care o poftește a se realiza acum, cu mâinile unui român rătăcit la minte, care nu știe nici ce vorbește și nici ce face. Și n-ar fi exclus ca, la apelul formal și mincinos al acestui zevzec, care se vede mereu amenințat de România, în statalitatea lui, Putin să invoce aceleași motive ca în cazul Crimeii, trezindu-ne cu armata lui pe aliniamentul Prutului, pentru a „apăra" poporul moldovean de închipuita agresiune românească. Și pentru ca răul să fie rotund, adică și mai mare pentru noi, îi amintește și domnului Victor Orban, micul dictator din țara vecină, de la vest, că și el are de „recuperat" o Transilvanie, sau cel puțin o parte din ea, de la români, la care țin atât de mult, de parcă strămoșii lui ar fi cărat-o în spate, preț de circa 11.000 de km, din Podișul Altai, din miezul Asiei, și pe care românii le-au furat-o, din traistă, așa, pâș-pâș, peste noapte, ca pe un imens preș.
Din documentele desecretizate de la Moscova, privind Al Doilea Război Mondial și după, adunate în admirabila carte a prof. univ. dr. Onufrie Vințeler, intitulată „Problema Transilvană, disputa româno-maghiară și URSS (1940-1946), rezultă explicit că rușii nu pun mare preț pe Ungaria și politicienii ei, dar îi folosesc de fiecare dată pe post de agitatori de serviciu, în contra României, atunci când se pune problema Basarabiei. Mai mult decât atât, rușii niciodată nu vor fi de acord să dea ceva Ungariei, din România, și cu atât mai mult o Transilvanie întreagă (mai bine și-o adjudecă ei), atât pe motive strategice, cât și psihologice. În primul rând ei nu vor o Ungarie puternică, pentru că actul ar fi un gest împotriva Rusiei, deoarece „în toate războaiele purtate cu Rusia, ungurii au fost în mod constant de partea dușmanilor Rusiei".
Iată contextul geopolitic în care trăim noi azi. Un motiv serios de îngrijorare în toate mediile, cu excepția celui politic și guvernamental, unde e pace și liniște din acest punct de vedere, dar bătălie mare pe nimicuri. Mai pe șleau „Țara arde și baba se piaptănă." O dovadă elocventă în acest sens este însăși încercarea PSD de a reduce sub doi la sută din PIB alocările pentru armată, din Bugetul României pe 2017, în ciuda tuturor angajamentelor și promisiunilor făcute partenerilor NATO și îndeosebi SUA.
Pentru a-i aduce cu picioarele pe pământ pe cei care au puterea deciziilor, societatea civilă are menirea de a le arăta și reversul medaliei, în cazul în care politicienii odată aleși ignoră sau deturnează voința electoratului, au impresia că pot face orice, în contra celor cu ajutorul cărora au ajuns la cârma țării, în înaltele jilțuri ale puterii.
