„Umorul constitue o forță. Nimic nu unește mai mult oamenii ca râsul". ( Lev Tolstoi)
Râsul este o reacție fiziologică, este un reflex la un fapt petrecut, care schimbă brusc starea afectiv-emoțională a subiectului, fără efort și fără constrângeri. Întâmplarea provoacă, în închipuirea părtașului, un tipar imaginativ nepotrivit, în dezacord cu tiparul cunoscut de el.
Râsul este un gest social, așa cum l-a văzut Bergson, dar și unul individual, așa cum nu l-a recunoscut Bergson. Și tot râsul aparține subconștientului și conștientului, așa cum nu l-a recunoscut Bergson și nu inconștientului, așa cum l-a văzut filozoful francez.
Există o mimică a râsului care-l face ușor de recunoscut și care trădează imediat starea sufletească a interlocutorului. Diversitatea stărilor sufletești decide în final nuanțele de răs, iar fizionomia este condiționată și modelată de numărul și intensitatea contracțiilor mușchilor feței. S-a descris și un mușchi al râsului, musculus risorius, care se agață de pielea comusurii bucale. Sunetele nearticulate, particulare, care însoțesc râsul, sunt consecința trecerii coloanei de aer respirator prin rezonatorul facial, specific anatomic și funcțional fiecărui om. La tot pasul auzi de râs în hohote, râs cu lacrimi, râs cristalin, râs pe înfundate, râs sardonic, sau de zâmbet. Expresia a murit de râs este un modus dicendi, un mod de exprimare, cu toate că istoria consemnează moartea lui Philemon grecul, la vârsta de 99 de ani, într-un acces de râs. Astăzi înțelegem mecanismele patologice care l-au trecut în neființă pe Philemon (Cercetări personale publicate: Sleep, Ed. Karger, Elveția, 1973, pag, 611-612 și A .M. Vein, Bolile sistemului nervos vegetativ. Ed. Medicina, Moscova, 1991, pag.459, ISBN: 5225).
Uneori, la impetuoși, la năvalnici, la subiecții colerici, râsul este însoțit și de mișcări corporale. Nu spunem că s-a zguduit din tot corpul râzând, și asta nu la figurat? Manifestarea este atât de banală încât aproape nimeni nu-și mai pune întrebarea ce este râsul, această exteriorizare a psihicului nostru.
Situația care stârnește emoții stenice, împrejurarea care modifică brusc starea afectiv-emoțională este primum movens al râsului. Personalitatea subiectului, puterea lui imaginativă, ridicolul stârnit de stările neconcordante, incongruente cu tiparul normal al situației, acceptat de subiect, îi modelează pregnanța. Așa s-ar putea explica diferitele reacții și multiplele forme de râs (surâs, râs sardonic, râs homeric, râs mefistofelic, râs sub mustață, râs forțat, râs printre lacrimi) provocate de același scenariu generator de ridicol.
Omul de știință s-a aplecat asupra studiului râsului și se cunoaște câte ceva despre mecanismele și aspectele lui, dar mai nimic despre plâns. Dacă astăzi se știe că există în creier un centru al râsului care se numește zona gelastică (de acolo se „aprind" crizele epileptice gelastice), nu același fapt se întâmplă cu plânsul. Nu există crize epileptice cu crize de plâns, deci, presupunem, că în creier nu există o zonă trigger a plânsului.
În nenumărate situații se folosește cuvântul râs, pentru a arăta stări care nu au de-a face cu manifestarea gelastică.
Se zice: a-i râde în barbă și se înțelege - a sfida fățiș pe cineva. Se spune despre cineva care critică faptele sau defectele altuia, el însuși fiind dăruit cu aceleași metehne, cu aceleași tare, că: râde hârb de oală spartă, sau de cineva de care râde toată lumea că: râd și ciorile de el.
Povestea ne spune despre o întâmplare cu un împărat, cu sfătuitorii lui, și trezoreria imperiului, istorisire în care râsul ne pune pe gânduri, ne îngrijorează.
Împăratul și golăneii carieriști, ridicați la rang de sfetnici, au șparlit fără milă arginții din vistieria imperiului, așa că s-au trezit într-o bună zi cu trezoreria fără nicio lețcaie.
- Ce-i de făcut? a întrebat „cămărașul" îngrijorat, complice și el la furt.
- Măriți impozitele!! Măriți impozitele!! S-a răstit doct împăratul la ei.
- Cum stăm cu visteria? a întrebat după un timp „primașul, cel învestit cu semnele domniei". Ați mărit dările mojicilor?
- Da!! Sigur! Au răspuns în cor subordonații finanțiști. Visteria încă-i goală
- Și ce zice poporul? a întrebat șeful, cu luare-aminte.
- Vociferează!! Majestate, vociferează!! Ce ne facem, că banii nu ne-ajung?!
- Măriți impozitele! S-a stropșit la trepăduși bosul încoronat. N-a trecut mult timp că „primus inter non pares" s-a răstit din nou la sfătuitori: Le-ați mărit impozitele?
- Da, să trăiți Înălțimea Voastră! Le-am mărit.
- Și ce zice poporul? a întrebat curios împăratul.
- Înjură!
- Înjură! Să le fie de bine! Mai avem nevoie de zloți? Dacă da, măriți impozitele!
- După un timp, vine și întrebarea: Le-ați mărit impozitele prostovanilor?
- Da! Au răspuns în cor isteții împăratului.
- Da, și ce zice poporul? a întrebat conspirativ șeful.
- Râcnește! Râcnește! Majestate, fraierii râcnesc.
- Nicio problemă. De data asta, măriți și înmulțiți impozitele! A țipat la ei împăratul, cu convingere și sfidător.
- Ați mărit și-ați înmulțit impozitele prostimii? a întrebat capul încoronat, învârtind pe degete sceptrul, abil și autoritar.
- Le-am mărit și le-am însutit.
- Foarte bine! Și ce face poporul?
- Ce face poporul!? Râde, majestate!? Râde! Așa cum auziți, sărăcimea râde. Și-acum ce facem? au întrebat înstăriții.
- Opriți mărirea impozitelor! Potoliți-vă!! Cumințiți-vă. Când ION râde, nu-i a bine.
- Auziți voi, măi, cioflingarilor, ce rostește din cuget și simțiri, unul, cu numele de Aron Cotruș: „Ioane! Ioane! - Ia sama bine! Țara aceasta se razimă pe tine!". Și eu îl cred.
