Poporul nostru multimilenar a avut și încă mai are o istorie pe cât de interesantă pe atât de marcată de diferite evenimente contradictorii. O istorie plină de multe și interesante momente critice, dar și cu altele spectaculoase. Începând cu DROMIHETE, conducătorul geților din nordul Dunării, cu regele BUREBISTA, primul rege unificator al triburilor traco-geto-dace, cu DECEBAL, regele martir pentru demnitate și dragoste față de pământ străbun, în lupta sa împotriva cotropitorului Romei trufașe și desfrânate, Traian, regele MARE PREOT, DECENEU, cu primii cneji și voievozi: GELU, GLAD și MENUMORUT, cu BOGDAN DESCĂLECĂTORUL, cu ALEXANDRU CEL BUN, cu ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT, cu MIHAI VITEZUL - unificatorul de la Alba-Iulia, cu ALEXANDRU IOAN CUZA - unificatorul Principatelor Române, cu HORIA, CLOȘCA, CRIȘAN, și IANCU, CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, cu eroica ARMATĂ ROMÂNĂ de la Mărăști, Mărășești, Oituz, Iernut, Munții Tatra, Tiraspol, Basarabia și Bucovina, neamul nostru a străbătut pericole pe care le-a trecut, atunci când au dat dovadă de UNIRE și DRAGOSTE FRĂȚEASCĂ.
Amintim aici primele lupte împotriva lui Lysimah, Regele Traciei, fost general al lui Alexandru Macedon, împotriva unui întreg Imperiu Roman, a năvălitorilor barbari: avarii, gepizii, hunii, împotriva Imperiului Otoman, împotriva polonilor, împotriva dualismului austro-ungar, împotriva Germaniei hitleriste, împotriva ciumei roșii rusești. Peste tot, înaintașii noștri au ieșit victorioși, dovadă fiind existența noastră pe aceste meleaguri, chiar dacă nu în totalitate; ne lipsește: Basarabia, Bucovina, Transnistria, Durostorumul, Cagliari.
Dacă am trecut peste războaie crâncene, în care am pierdut milioane de frați de-ai noștri, de un sânge, uneori, poporul nostru multimilenar și eroic nu poate învinge un război care, la prima vedere pare mult mai ușor decât precedentele: RĂZBOIUL ROMÂNO-ROMÂN!
1. Cronicarii antici (Plutarch, Polybius, Diodorus) au consemnat victoria geților, conduși de Dromihete, împotriva lui Lysimah, Regele Troiei. Acesta organizează în anul 300 î.d.Hr. o expediție împotriva lui Dromihete, care sprijinise lupta coloniilor elene de pe litoralul Mării Negre. Campania condusă de Agatocle, fiul lui Lysimah, se încheie cu un eșec total: armata elenă este înfrântă, iar Agatocle este făcut prizonier. Opt ani mai târziu, Lisimah conduce o nouă ofensivă în ținuturile din nordul Dunării, dar este înfrânt și dus în cetatea de scaun al lui Dromihete. Acesta îl întreabă pe Lisimah: De ce ai atacat din nou, știind că avem o armată mai puternică decât a ta? Lysimah răspunde: Am auzit că în neamul tău este multă luptă după putere, dezbinare și că mulți dintre voi sunt trădători în dorința de mărire și putere!? După acest răspuns, Dromihete i-a tratat pe aceștia cu o masă bogată, servită în farfurii de aur, pe când armata lui servea masa din farfurii modeste, de lut sau lemn. În prima parte putem lesne conchide atitudinea trădătoare a unora dintre stră-strămoșii noștri. În al doilea rând, observăm ospitalitatea străbună devenită și azi de lăudat, numai că uneori aceasta ne-a venit de hac; sau cum ar spune proverbul: „Capul plecat prea mult sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede".
2. HOREA, stindardul luptei pentru demnitate românească, a fost prins de cotropitorii austro-ungari, fiind trădat de doi preoți, tată și fiu, români de credință românească dar, de la...strana stângă. A fost închis în istorica celulă din cetatea Albaiuliană. Aici, singur în celulă, a cerut preotului ortodox Raț să vină să-l spovedească și să-l împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos, ca un adevărat creștin, frate de la strana... dreaptă. Preotul Raț l-a găsit plângând... Îi spune lui Horia, acum, înaintea supliciului: „HORIA, să nu plângi să vadă lumea că ți-e frică de moarte"! Horia îi răspunde cu demnitate: „PĂRINTE, NU PLÂNG PENTRU CĂ ÎMI ESTE FRICĂ DE MOARTE; PLÂNG PENTRU CĂ M-AU TRĂDAT ROMÂNII MEI"!!?? După cum spunea părintele Arsenie Boca: „Cine are minte să ia aminte" sau, cuvintele scripturistice: „CINE ARE URECHI DE AUZIT SĂ AUDĂ".
3. MIHAI EMINESCU - POETUL NEPERECHE - n-a fost lipsit nici el de duplicitatea și trădarea românească. Nu ar trebui să folosesc pluralul, dar și azi, prin faptele noastre, prin care îl prezentăm copiilor noștri, viitorul de mâine al patriei noastre, nu o facem cu responsabilitate. Dacă ar fi vorba numai de o trădare a celor care nu ne iubesc pe noi, românii, cu valorile și pământurile noastre, ar mai fi ceva... de acceptat, de înțeles. Când este vorba însă de trădare românească în ceea ce privește cel mai înalt „astru" al culturii românești, și l-aș numi aici pe UNICUL EMINESCU, POET, GAZETAR, PATRIOT ROMÂN, este deja prea mult. Miroase a nimicnicie, trădare odioasă, totală iresponsabiliate.
Dacă ar fi să întrebăm astăzi elevii sau chiar studenții noștri ce ne pot spune despre Eminescu, cu siguranță ar răspunde: „Cel mai mare poet", „Poetul nepereche" sau „Personalitatea completă a literaturii românești". Dacă ar fi să-i întrebăm cum a murit Eminescu mulți ar spune: „A fost otrăvit sau a murit de sifilis". Dacă ar fi să-i întrebăm despre latura lui PATRIOTICĂ, DEMNITATE ȘI CONȘTIINȚA NAȚIONALĂ, cu siguranță, puțini ar putea să răspundă; aceste aspecte NU le-au fost predate în școală. Eminescu trebuie prezentat copiilor în cu totul alt mod. Nu de poetul genial are atâta nevoie copilul, cât mai ales de luptătorul neostenit pentru neam și țară. În loc de recitările papagalicești ale poeziilor lui Eminescu, care și ele își au rostul lor binevenit, lumea să cunoască și să reproducă tot mai mult textele sale politice, să ia aminte la lupta și la jertfa sa pentru neam și țară (Radu Mihai Crișan - Testamentul politic al lui Mihai Eminescu).
Prezența ziaristului și omului politic în climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice românești, supuse masoneriei și evreilor, care aveau o atitudine anticreștină și antinațională, dat fiind faptul că Eminescu a luptat pentru alipirea Ardealului la Țara Mamă. Pentru această atitudine a fost scos din viața publică și declarat nebun de conducerea de atunci a României, de junimiștii „români" P.P. Carp și Titu Maiorescu, care încercau din răsputeri încheierea unei alianțe militare cu Germania și Austro-Ungaria. La baza asasinării lui Eminescu a stat Francmasoneria și evreimea, care se simțeau în pericol tot mai mare, ca urmare a atacurilor lui Eminescu și a deconspirărilor acțiunilor lor antinaționale și anticreștine de către o voce credibilă și îndrăgită.
Procesul de asasinare fizică și morală a lui Mihai Eminescu explodează în ziua de 28 iunie 1883: Ziarul „Românul" care era în polemică cu poetul scrie pe 1 iulie: „Aflăm cu sinceră părere de rău că dl Mihai Eminescu, redactor la ziarul «Timpul», tânăr, plin de talent și înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav". Tot acum, soția lui Slavici, unguroaica Szeoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu următoarea rugăminte: „Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că e foarte rău". În felul acesta i s-a meșteșugit atent nebunia eminesciană. Totul era o minciună. În aceeași lună era la Iași, împreună cu Petre Grădișteanu, la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, unde a ținut un discurs fulminant, cu caracter național-patriotic, încât era aproape ca Von Bismarck să declare război României. A fost nevoie ca Grădișteanu împreună cu D.A. Sturdza să plece la Viena să îi ceară scuze împăratului.
Și de parcă acestea n-ar fi fost de ajuns, Alexandru Macedonski publică în „Literatorul" o epigramă prin care va arunca în aer liniștea așternută asupra bolii lui Eminescu: „Un X... pretins poet-acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum... / L-aș plânge dacă-n balamuc / Destinul său n-ar fi mai bun, / Căci până ieri a fost năuc / Și azi nu e decât nebun". Eminescu, datorită lașității și trădării românești, era în ochii tuturor un nebun tolerat de societate, ceea ce făcea să fie îndepărtat definitiv din viața publică. În perioada 1886-1887 îl găsim pe Eminescu la stabilimentul rudimentar pentru alienați mintali de la Mănăstirea Neamț, deși el era perfect sănătos, după cum confirmă Gala Galaction: „Eminescu era întreg la minte" când a venit la Mănăstirea Neamț. În 1888 este dus de Veronica Micle la București, unde a început din nou să scrie, iar în anul 1889, în urma unor articole, a făcut ca guvernul să se clatine, să se despartă conservatorii de liberali și Vernescu să demisioneze. În urma acestui scandal a fost internat la sanatoriul doctorului Șuțu. Aici este lovit în cap cu o piatră sau cărămidă de către Petre Poenaru, un tenor, din lumea frecventată de Eminescu.
A murit o stea de pe firmamentul astral datorită invidiei colegilor de breaslă, nepăsării medicilor în frunte cu dr. evreu Francisc Iszac, care i-a administrat o doză prea mare de mercur, a murit un patriot care a fost vândut asemenea lui Iuda pentru vina de a-și iubi patria și de a vedea Ardealul Românesc unit cu Țara Mamă.
Ceea ce este consternant este faptul că istoria se repetă pentru neamul românesc de milenii, cu trădători, cozi de topor, lași, datorită cărora au căzut pradă istoriei multe personalități marcante, printre care și poetul, jurnalistul și patriotul Mihai Eminescu, Poetul Nepereche. Asasinarea lui continuă și astăzi prin trecerea sub tăcere a activității sale de jurnalist politic, a atitudinilor sale naționaliste, a eliminării din opera poetică a unor poezii patriotice și a lipsei de informare asupra luptei și dorințelor sale pentru neamul românesc.
„DOAMNE IISUSE HRISTOASE, FIUL LUI DUMNEZEU, IZBĂVEȘTE ȚARA NOASTRĂ, ROMÂNIA, TOATE ORAȘELE ȘI SATELE, DE FOAMETE, DE CIUMĂ, DE CUTREMUR, DE POTOP, DE FOC, DE SABIE, DE VENIREA ASUPRA NOASTRĂ A ALTOR NEAMURI ȘI DE RĂZBOIUL CEL DINTRE NOI". AMIN!
Text alcătuit de Ionuș Bălaș și Cezarina Bărzoi, cu unele considerente personale.
„1001 CUGETĂRI" vol. XII
